Puterea credinței este uriaşă. Aş spune chiar de neoprit. Nu trebuie să fii mare credincios pentru a observa că puterea credinței e aproape de neoprit. Putine state – Franța, Belgia şi Portugalia sunt singurele din UE care au înscrisă în Constitiție o formă de laicitate – au ales această cale.
Mă întreb, dată fiind puterea credinței, dacă aceste state nu au renunțat, greşit, la una din cele mai mari surse de energie pentru popoarele pe care le administrează?
Chiar dacă nu sunt prea dus la biserică:
1) nu mi se pare anormal ca în sânul unei organizații atât de mari să existe opinii divergente;
2) indiferent cât de transcendentală ar fi sau s-ar pretinde o organizație, ea nu poate fi deconectată de realul imediat, fie el și conjunctural. În clar: chiar dacă legătura unei biserici este cu Atotputernicul, ea nu se poate extrage din cotidianul oamenilor: de preocupările lor cotidiene, oricât de mărunte ar fi ele, de agresiunea Rusiei în Ucraina, de vocația apartenenței noastre la spațiului euro-atlantic și alte preocupări firești ale oamenilor;
3) orice întrebare a unui membru al respectivei biserici trebuie luată în serios, în cel mai firesc și liniștit mod instituțional; răspunsul -în cazul unei instituții atât de vechi- trebuie să fie valid atât din punct de vedere conjunctural cât și cu bătaie mai lungă, în afara preocupărilor imediate. Nu e ușor.
4) Naiv sau nu, eu cred în vocația pacificatoare a bisercilor creștine, în particular a BOR. Aștept -chiar ca cetățean nu foarte dus la biserică- să văd capacitatea BOR de a aduce armonie între cei care azi s-au polarizat pe o temă pe care eu o percep ca fiind importantă.
Aștept ca BOR să injecteze încredere în societate, aștept să văd ieșind din biserici înțelepciunea care ghidează oamenii înspre armonie, încredere, progres spiritual, intelectual și material și îi îndepărtează de superstiție pentru a lupta împotriva obscurantismului, a înșelătoriilor și a iraționalului.
Rațiunea și credința trebuie să lucreze mână în mână. Pentru că „cunoașterea nu poate fi ștearsă.
Trebuie să înaintăm pe drumul care duce de la căutarea cunoașterii la controlul destinului nostru”*, în acord cu credințele noastre, aș adăuga eu.
5) Faptul că „întrebarea pusă produce tulburare” mă lasă rece: și Atatürk a produs tulburare când a schimbat alfabetul de la cel arab la cel latin; și Reagan a produs tulburare când a spus „Mr. Gorbachev, tear down this wall!”.
Și, dacă referințele mele teologice nu sunt greșite, cred că și Isus a produs ceva tulburare.
O instituție solidă știe cum să limpezească și să aducă liniștea în situații noi.
6) Da, îi agreez pe unii mai mult decât pe alții. În speța dată agreez ideile și ale unor oameni pe care nu îi agreez și nu agreez ideile unor oameni cu care stau uneori la masă, Dar Istoriei, cu I mare, nu îi pasă de ce crede Funeriu, X sau Y.
Istoria va reține dacă instituția pusă în cauză, anume BOR, este suficient de puternică pentru a găsi o cale înțeleaptă de a ieși întărită din aceste discuții, sau dacă este atât de șubredă încât o idee nouă să o destabilizeze (de fapt să o „tulbure”).
Așadar, pace oameni buni!
* Jean-Marie Lehn: discurs de primire a titlului de Dr. HC al Universității de Vest din Timișoara.
Conferința de chimie a laureatului Nobel Jean-Marie Lehn la Universitatea de Vest din Timișoara. Sursa: Teach4u
Daniel Funeriu este chimist, având doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea lui Jean-Marie Lehn, laureat al Premiului Nobel. A fost ministru al Educației (2009 – 2012), consilier prezidențial pe probleme de educație și europarlamentar. Anterior, a fost cercetător științific în Franța, SUA, Japonia și Germania.
