După Încoronare: despre sensul tradiţiei

Ceremonia încoronării lui Charles al III-lea a fost, dincolo de elaborata coregrafie şi simbolismul ei constituţional, imaginea însăşi a tradiţiei care se încăpăţânează să existe în această epocă dominată de barbarie, nihilism moral şi relativism cultural.

Ziua de ieri a reafirmat acel fapt elementar pe care atâţia dintre  maeştrii de gândire ai erei digitale îl denunţă  ca reacţionar,  pernicios şi retrograd: naţiunile depind, spre a  dura, de această unică forţă de coeziune a tradiţiei. Ataşamentul patriotic este de neimaginat în absenţa solidarităţii care se construieşte prin gesturile consolidate istoric. Comunitatea care se naşte, în acest mod, nu este un edificiu demagogic sau xenofobic, ci expresia însăşi a dorinţei de a trăi împreună.

Tradiţia intră în vieţile noastre în hainele ei cele mai umile. Ea nu ni se înfăţişează mereu în decorul de pompă şi de emoţie al ceremoniilor de stat.

Adesea, ea se ascunde în ipostazele modeste ale continuităţii umane. Itinerariul pe care îl urmăm în vieţile noastre este înscris în rama ei. Revolta şi fronda nu pot schimba datele acestei istorii de care noi aparţinem.

Niciodată ostificată, niciodată inertă, niciodată încremenită în răceală impersonală, tradiţia este rama în care se aşează existenţele noastre. Trecerea însăşi şi amintirea sunt posibile  prin capacitatea tradiţiei de a oferi un sens morţii, durerii şi despărţirii.

Tradiţia se refugiază în colţurile simple evocate cândva de Edmund Burke în paginile sale profetice. Tradiţia se iveşte în insulele şi continentele pe care oamenii liberi le alcătuiesc din materia imaginaţiei lor. Semnele tradiţiei se întâlnesc oriunde creşte, în mod organic, un sentiment al apartenenţei şi al comuniunii. Credinţa, sportul prietenia, artele, pasiunile timpului liber  reprezintă energia ce dăruieşte tradiţiei capacitatea ei de a se reinventa.

Şi chiar în clipele în care masificarea totalitară a încercat să o strivească, ceva din tradiţie a continuat să palpite, în acel sanctuar delicat şi fragil al familiei. Poveştile care trec mai departe, de la o generaţie la alta, sunt parte din acel parteneriat burkeean dintre cei vii şi cei morţi: vocile de dincolo ne călăuzesc, de dincolo de mormânt, iar dragostea pe care o purtăm umbrelor noastre dragi este ofranda pe acest altar al  continuităţii omeneşti.

Cei care au contemplat imaginile somptuoase de la Londra au resimţit, fie şi trecător, majestatea tradiţiei ce conferă osatura simbolică a unui stat precum Marea Britanie: limba, obiceirile, ritualurile îi unesc, dincolo de graniţele britanice, pe cei ce aparţin comunităţii de naţiuni întruchipate de Commonwealth. De la sport la forma arhitecturii, un întreg patrimoniu durează ca imaginea unei unităţi culturale şi simbolice.

Citește și: Tessa Dunlop, istoric și scriitor britanic, despre domnia lui Charles: Va avea provocări mai mari decât fosta regină

În cele din urmă, oamenii şi naţiunile sunt mişcate, în momentele de bucurie, ca şi în clipele de tragism, de emoţiile şi de simbolurile purtate de tradiţie. Patria nu este doar un cuvânt abstract: în contururile ei se întrevăd inaginile locurilor pe care le-am iubit şi se aud vocile ce nu ne părăsesc, niciodată.

Şi nici demagogia etnocratică şi nici delirul radicalismului stângist nu pot fi alternativa la soliditatea discretă a tradiţiei. Supravieţuirea ei este supravieţuirea noastră însăşi. Între cei vii şi cei morţi tradiţia imaginează puntea memoriei şi amintirii.