Ultimul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, nu a fost Dracula. Nu era nici voievod, nici vampir. El a fost un maniac revoluționar, mai exact spus un comunist român fanatic.
Lecturile sale marxiste erau precare, dar avea convingeri de beton. În fața plutonului de execuție, a murit cântând „Internaționala”. Ceauşescu a fost numele unei patologii politice de sorginte deopotrivă caricatural-bizantină și leninist-stalinistă. Am încercat să demonstrez acest lucru în cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”.
Am spus-o de multe ori, reluând, de fapt, idei discutate cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca: în România, decomunizarea și defascizarea sunt interdependente. Comunismul românesc, în ultima sa fază, a fost de fapt un fascism roşu.
Miturile politice ale comunismului românesc sunt direct legate de exaltarea unui arhaism tribalist, dar și de venerarea progresului istoric împlinit prin exacerbarea „luptei de clasă”. „Națiunea socialistă unitară și omogenă” era conceptul care se dorea o formă de comasare constrângătoare a întregului spaţiu uman din România comunizată.
O istorie adevarată a comunismului nu poate ignora fenomenele de incluziune, consimţământ, consens, colaborare și participare, ba chiar de complicitate. Nu confund însă instrumentele partidului și ale Securităţii cu aparatul politic și polițienesc (activiștii plătiți, ofiţerii poliției secrete).
Nu accept teza (de origine troţkistă) a stalinismului ca „degenerare” a unui proiect originar presupus altruist și chiar nobil.
PCR, format în urma cu 100 de ani, a fost o formaţiune liberticidă și eliticidă, axiofobă și intelofobă, ultra-centralizată și ultra-personalizată. Romantismul originar și extazul revoluţionar s-au transformat în oportunismul cinic al activiştilor cu guşi enorme și cefe late. Ceea ce-a rămas din faza ilegală s-a dovedit a fi o perdea de fum, un sertar cu fotografii îngălbenite de vreme și de iluzii pierdute.
Au existat câteva momente când s-a conturat promisiunea destalinizării, dar au durat prea puțin și nu au rezultat în viziuni teoretice alternative. Nu a existat un Milovan Djilas ori un Imre Nagy.
„Comunistul de omenie” era un mit menit să fortifice cultul lui Ceaușescu și nicidecum un model comportamental și valoric asemeni comunismului cu chip uman (socialismul democratic) din timpul Primăverii de la Praga (ianuarie-august 1968).
Calea românească spre socialism s-a dovedit a fi drumul spre barocul stalino-fascist, expresia sui generis a ceea Robert C. Tucker a numit bolşevismul de extremă dreaptă. Amintirea spectacolelor mistice legionare din anii adolescenței sale bucureștene va fi rămas cumva înscrisă în subconștientul celui care s-a visat mai târziu arhetipul și demiurgul Omului Nou.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
