Îl puteam aresta, judeca și condamna ca pe de-alde Navalnii si Kara-Murza. Îl trimiteam într-un lagăr special în care să uite și cum îl cheamă. Îi puteam servi o doză de Noviciok și-ar fi crăpat în chinuri ca Litvinenko și alți trădători. Am preferat să aștept, să-i dau senzația că e un fel de armistițiu între noi.
Am așteptat să vină 23 august. El poate uitase, eu nu. Un alt trădător fusese pedepsit pe 21 august 1940 în Coyoacan, Mexic. A dat ortul popii a doua zi. Acum câțiva ani, am comandat producerea unui serial de televiziune despre primul comandant suprem al Armatei Roșii.
Rolul principal i-a revenit actorului meu favorit, Konstantin Habenski. Ne-am uitat la câteva episoade împreună, Prigojin și cu mine. Eu personal am cerut autorilor scenariului să introducă figura filosofului ultranaționalist Ivan Ilin. S-au scremut, dar au găsit o soluție plasându-l în păienjeniș pe fiul lui Trotki, Lev Sedov.
Acesta intervine la tatăl său, pe atunci mâna dreaptă a lui Lenin, să-i permită dușmanului puterii sovietice Ilin să se îmbarce pe „corabia filosofilor”. Prigojin n-a priceput interesul meu pentru ideile lui Ilin. Îl lăsau rece speculațiile eurasiatice al lui Dughin.
Mă ironiza pentru hobbyul meu, lecturile istorice. Prigojin era un gangster pragmatic.
Eu sunt unul metafizic. Devenise zgomotos, incomod, de-a dreptul insuportabil. Marșul din iunie asupra Moscovei i-a dat senzații tari. Se credea un Mussolini. Pierduse busola, se închipuia infailibil. Sfida legea gravitației. Se credea mare zmeu. S-a prăbușit. Un vierme mai puțin pe lume.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
