Multe valize și cutii. Dincolo de Prut, în Republica Moldova, aproape fiecare român are în familie o poveste de refugiu, de strămutare, de plecare a copiilor la studii în România, de părăsire a patriei, pur și simplu. Doar că patria asta e un alt bagaj emoțional târât peste tot în lume. Patria interioară.
Apoi, mai sunt toate poveștile de familie de dinainte de căderea URSS. Forma de ocupație rusească a fost și limba moldovenească, invenția sovieticilor. Scriitoarea Anda Vahnovan trăiește de câțiva ani la Londra. Înainte de a pleca de la Chișinău, la studii, a stat la Cluj, dar și la București. Mereu valize.
Ne-am întâlnit la Timișoara. Aș fi recunoscut-o după pălăria pe care o poartă mereu și care îi dă un aer boem. I-aș fi recunoscut și vocea, deși până la Timșoara nu ne-am văzut niciodată. Ne-am cunoscut citindu-ne reciproc cărțile. La Timișoara, în curtea interioară, stând la masă, deasupra cerul era ca un lumintor, și turuiam amândouă de nu ne mai opream. E ceva care îi definește pe românii de peste Prut.
Talentul scriitoricesc cu o amprentă specific-dramatică care, probabil, aș încerca o explicație personală, vine din aceast regim dublu în care au trăit înainte de căderea URSS, lingivistic, un spațiu concentraționar. Cu rușii suflându-le atât de aproape în ceafă, ființarea în două culturi, traumă și izvor. Sufletul e mult mai întortocheat, iar nevoia de a înțelege lumea e ca o nevoie esențială de aer. Și încă ceva. Căldura privirii. Un fel de inocență a relaționării, rară și prețiosă.
- Era ținut în mare secret faptul că unii aveau în biblioteci cărți cu grafie latină. De exemplu, eu în clasa a doua am primit o felicitare de la un coleg de clasă, care mi-a scris de 8 martie un mesaj cu grafie latină (era anul 1986 și noi scriam cu chirilică). Ne-a legat această ”taină” – îmi dădeam seama că el a aflat că eu știu să citesc cu grafie latină, în același timp mi-a dat de înțeles că și pe el l-au învățat părinții.
- Noi, primele generații venite la studii în România, am avut parte de observații legate de accent, care, pe atunci era luat în derâdere. Ulterior, am observat că nu doar accentul basarabean, ci cel moldovenesc din zona Moldovei, și cel oltean erau motiv de glumă în Cluj. Apoi, mutându-mă pentru trei ani la București, am avut surpriza să mi se comenteze că am accent ardelenesc și, deh, iar nu era bine.
- Acceptarea a venit atunci când am conștientizat că noi cei din Republica Moldova, fiind supuși unui proces de rusificare forțată, am suferit unele modificări, e adevărat, dar am și conservat limba cât de bine am putut în acele vremuri grele.
- Am rămas uimită că unchiul meu Gheorghe Ghimpu, care a stat șase ani în Gulag pentru idei naționaliste, în caietele cu care s-a întors de acolo și la care am avut acces în această toamnă pentru prima dată (sunt păstrate cu sfințenie de unchiul Mihai Ghimpu), scria în ele scorurile competițiilor sportive și numele ”Nadia Comaneci” îl scria cu grafie latină. Chiar și în Gulag continua să lupte! M-a emoționat nespus acest gest.
- ”Sârmele” mele au fost un soi de eliberare de niște bucăți de istorie pe care nu le-am vrut uitate. Sunt, însă, și o eliberare de promisiunea nerostită față de tatăl meu care și-a dorit nespus să pun mâna pe peniță (după câte observi am debutat destul de târziu, la 12 ani după decesul ttei).
Daniela Rațiu: Ne-am întâlnit la Timișoara, la Clubul de lectură Max Blecher, care a avut loc pe 23 aprilie. Ai citit alături de Marjan Čakarević și Alexandru Mărtinaș, MC: Claudiu Komartin. A fost prima dată, face to face, până atunci, doar pe facebook.
Ne-am auzit înainte la telefon. Ți-am recunoscut vocea și am spus ceva despre accentul care pe mine mă emoționează – limba română cu dulceață în voce. Și nu ne mai opream din vorbit. Mi-ai spus că acum îți accepți acest accent, dar au fost timpuri, în studenție, când accentul era resimțit ca o stigmă. Cum a fost?
Anda Vahnovan: Înainte de ați răspunde la această primă întrebare aș vrea să îți mulțumesc că ți-ai găsit timp să vii la Clubul Max Blecher, care pentru mine a însemnat un mare privilegiu de a mă afla acolo alături de Claudiu, de Ana Toma și de ceilalți invitați.
Mă gândesc, însă, oare de ce anume acest aspect al accentului ți s-a întipărit, mai ales că acum am senzația că s-a depășit nu doar la nivel individual acest complex, să îi zic așa. Noi, primele generații venite la studii în România, am avut parte de observații legate de accent, care, pe atunci era luat în derâdere. Ulterior, am observat că nu doar accentul basarabean, ci și cel moldovenesc din zona Moldovei, și cel oltenesc erau motiv de glumă în Cluj.
Apoi, mutându-mă pentru trei ani la București am avut surpriza să mi se comenteze că am accent ardelenesc și, deh, iar nu era bine. Acceptarea a venit atunci când am conștientizat că noi cei din Republica Moldova, fiind supuși unui proces de rusificare forțată, am suferit unele modificări, e adevărat, dar am și conservat limba cât de bine am putut în acele vremuri grele.
Și asta m-a făcut să văd diferit lucrurile. Nu mi-a mai fost jenă să zic că sunt de peste Prut, să vorbesc pe alocuri relaxat, cu accent (dar, țin să subliniez, corect), deși știu perfect să vorbesc ardelenește, de exemplu. Am înțeles că nu e nici o rușine să îți păstrezi autenticitatea și să fii mândră de origini, însă, să menții exprimarea corectă.
Înainte de a veni la Timișoara, ai participat în perioada 20 -21 aprilie, la Arad, la ediția a 9-a a Festivalului de literatură Ștefan Augustin Doinaș, SAD. Tema festivalului a fost ”Literatură, război și limba moldovenească”, festival realizat de Lia Faur.
Invitați Nina Corcinschi, Maria Pilchin, Ivan Pilchin și Vitalie Ciobanu (Chișinău), precum și profesorul Alessandro Zuliani, de la Universitatea din Udine, specialist în studii românești, autorul unei teze de doctorat despre politicile lingvistice și de rusificare a Basarabiei pe timpul țarismului și al ocupației sovietice.
Vitalie Ciobanu a scris despre festival în Deutsche Welle. Din articol m-a impresionat detaliul potrivit căreia, sub regimul sovietic, în Republica Moldova, se citeau cărțile în limba română cu lanterna sub plapumă, iar aceasta nu e o metaforă. Razii în căminele studențești, supravegherea Securității. Tulburător. Nu doar regimul comunist, dar și această teroare, acest atac monstruos asupra limbii materne, o schizofrenie care a mutilat interior. Cum v-a transformat/deformat?
Era ținut în mare secret faptul că unii aveau în biblioteci cărți cu grafie latină. De exemplu, eu în clasa a doua am primit o felicitare de la un coleg de clasă, care mi-a scris de 8 martie un mesaj cu grafie latină (era anul 1986 și noi scriam cu chirilică). Ne-a legat această ”taină” – îmi dădeam seama că el a aflat că eu știu să citesc cu grafie latină, în același timp mi-a dat de înțeles că și pe el l-au învățat părinții.
Tatăl meu, încă din anul 1965, fiind doctorand la Institutul de Artă Teatrală ”Lunacearski” din Moscova, a fost rugat să predea vorbirea scenică primului grup de studenți veniți la studii din Republica Moldova la facultatea de actorie. Aceștia vorbeau cu un teribil accent rusesc. Tata le corecta pronunția, fapt care a stârnit atenția celor de la securitate, dar și a decanului, și a fost cât pe ce să fie dat afară de la catedră.
A instituit și o regulă – de ziua fiecărui student să adune bani și să cumpere cărți cu grafie latină de la magazinele ”Drujba”, înțelegând că prin lecturi își vor cizela vorbirea. Așadar, fiecare lupta cum putea dar cuvântul de ordine a fost pentru mult timp ”frica” de a vorbi ”prea românește”.
Am rămas uimită că unchiul meu Gheorghe Ghimpu, care a stat șase ani în Gulag pentru idei naționaliste.
În caietele cu care s-a întors de acolo și la care am avut acces în această toamnă pentru prima dată (sunt păstrate cu sfințenie de unchiul Mihai Ghimpu), scria în ele scorurile competițiilor sportive și numele ”Nadia Comaneci” îl scria cu grafie latină. Chiar și în Gulag continua să lupte! M-a emoționat nespus acest gest.
Mi-a mai atras atenția în articolul lui Vitalie Ciobanu discuția despre ”trendurile promovate de mai tinerii scriitori basarabeni gen Pavel Stratan, pe Youtube, Tik-tok, Instagram și pe alte rețele, care insistă, ca efect artistic, pe o rostire <moldovenească>, recte: pe o română stricată, neglijentă. Un fenomen ce se remarcă și în literatura unor tineri scriitori, care revizitează, <fără ură și părtinire>, epoca sovietică, dar și în noua cinematografie de la Chișinău”. Care este perspectiva ta?
E o problemă care este tot mai mult dezbătută și are răspunsuri în dependență de unghiul din care preferi să o vezi. Dacă o carte sau film reflectă acea perioadă și zonă unde se vorbea stâlcit, rusificat, ar fi nenatural să adaptăm sau camuflăm limbajul, pentru că ar ieși un fake. Sper că am depășit și etapa când vorbitul ”moldovenește” era considerat haios și exotic, pentru că nu peste tot și nu în toate familiile s-a vorbit așa.
Eu provin dintr-o familie de intelectuali și am crescut printre copii de artiști, scriitori, regizori și vreau să subliniez că se vorbea corect, deși, evident că accentul, chiar și topica era un pic diferită, felul de exprimare, la fel.
La țară se vorbea diferit, deși am întâlnit și familii de intelectuali de la sate care, după ce mulgeau vaca seara, citeau din Stănescu. Așa că această revizitare, vorba ta, își are sens doar într-un context istorico-geografic anume. Nu își mai are justificare, însă, în celelalte situații, părerea mea.
Conexiunea noastră s-a realizat prin intermediul poeziei. Cum altfel?! Anul trecut, am luat cartea ta de poezie ”Sârme”, editura Casa de Pariuri Literare, la mare, la Constanța. Am citit-o pe plajă, o plajă a localnicilor, liniștită, fără muzică în boxe, puțină lume. A fost un fundal perfect pentru lectura cărții tale. Dedicată tatălui tău, poetul și profesorul basarabean Simion Ghimpu. O poezie confesivă, puternic nostalgică, a recuperării. Citind-o acolo în solitudinea Constanței m-a amprentat emoțional. Ce e această carte pentru tine?
Îți mulțumesc mult pentru apreciere. Așa este, ne-am cunoscut prin schimbul de mesaje legate și de cartea ta ”Staniol”, dar mai ales ”Anestezia” de la Casa de Pariuri Literare care pe mine m-a afectat emoțional pentru o lungă perioadă de timp și am simțit nevoia să îți scriu atunci.
Probabil că la fel ca și ”Anestezia”, care vorbește despre atrocitățile comise în penitenciarele din România, ”Sârmele” mele au fost un soi de eliberare de niște bucăți de istorie pe care nu le-am vrut uitate.
Sunt, însă, și o eliberare de promisiunea nerostită față de tatăl meu care și-a dorit nespus să pun mâna pe peniță (după câte observi am debutat destul de târziu, la 12 ani după decesul tatei). Sunt sigură că s-ar fi bucurat enorm. Chiar am senzația că a știut că mă voi apuca de scris, găsind în biblioteca de acasă o colecție impresionantă de autori pe care am început să îi studiez la propriu în ultimii ani și pe care, după ce am răscolit toate anticariatele din Cluj, le-am găsit așezate pe raftul tatei și chiar și cu notițe în ele.
A fost un moment de revelație. Și nu în ultimul rând, ”Sârmele” au legat niște maluri, niște etape din viața unei femei. Nu e doar istorie acolo, este și multă sensibilitate. Au dispersat niște ani și stări. Au cusut niște răni. Au trebuit să mi se întâmple, probabil că exact în acest moment al vieții – la maturitate. Și țin să îi mulțumesc lui Cristian Cosma pentru apariția acestui volum.
Tema exilului, a refugiului, a dislocării e parte din istoria noastră. Este și parte din imaginarul colectiv, setează sensibilități, angoase. E și traumă. Povestiri londoneze, volumul tău publicat la editura Prut Internațional. Scrii la pagina 75 ”Da, sunt de opt luni aici și e o primăvară splendidă. Atâtea narcise, crescând în lanuri mici prin tot orașul, nu mi-a fost dat să văd.
Admir tufele imense de camelii, care m-au dus cu gândul la celebra Dama cu camelii a lui Alexandru Dumas, citită pe furiș în adolescență, cât și magnoliile de toate nuanțele, pe unele fiind prinse mărțișoare chiar în Hyde Park, probabil de către românii de aici.”. Aș putea defini cartea aceasta de povestiri, jurnal nostalgic, ”ghid” de întrebuințare a celei de-a doua patrii, a treia. Ai vindecat ceva scriind cartea aceasta?
Această carte s-a scris singură. Din dorința de a înțelege ce mi se întâmplă odată cu emigrarea în Marea Britanie (nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi pleca din Cluj, după 22 de ani), din dorința de a asimila și digera schimbarea, diferențele, multiculturalismul, diversitatea religioasă, am pornit un blog – www.gânduridespletite.com se numește. Și am despicat și despletit acolo timp de patru ani, mai întâi lunar, apoi tot mai rar, povești și întâmplări, până când Moni Stănilă de la Editura Prut Internațional mi-a cerut un manuscris și așa m-am trezit că a devenit carte.
Țin să precizez că la 17 ani eu am plecat la studii la Cluj, așa că Londra pentru mine a fost o a doua dezrădăcinare, de data asta și cu trei copii după mine. Mă așteptam să fie mai greu, dar se pare că nefiind la prima ”abatere” a trecut ușor și datorită scrisului care m-a ținut ocupată. Londra mi-a oferit liniștea și starea de a reevalua niște lucruri, de a reașeza altele, de a revalorifica și reprioretiza. Eliberarea de traume s-a produs odată cu apariția volumul de poeme ”Sârme”,”#povestirilondoneze” a fost balsamul.
Anul acesta, limba română a devenit limba oficială de stat a Republicii Moldova. Limba moldovenească a fost o invenție sovietică, o formă de ocupație. Cum s-a resimțit această oficializare, în condițiile în care au fost tensiuni în spațiul public în această chestiune, presiune politică enormă și constantă, lupte politice consumatoare și traumatizante?
Zece ani: nici mai mult, nici mai puțin, – atât a trebuit să treacă ca Parlamentul nostru să îndeplinească Hotărârea Curții Constituționale din 5 Decembrie 2013, care a decis în baza sesizării deputaților Partidului Liberal că Declarația de Independență care prevede că limba oficială este româna prevalează în raport cu Constituția și face corp comun cu Legea Supremă. Cu alte cuvinte, limba pe care o vorbesc românii moldoveni din RM se numește limba română și nu “limba moldovenească”, cum e scris în Constituția votată în 1994.
A durat cam mult. Deputații Partidului Liberal nu au încetat să lupte și să spere că într-o zi se va face dreptate limbii române, însă mereu le-au fost puse piedici. Bine, însă, că s-a corectat această greșeală și în actele oficiale măcar acum.
Aș dori să revenim la povestea de familie pe care ai invocat-o. Unchiul tău Gheorghe Ghimpu care a fost închis șase ani în Gulag. Ai avut acces la caietele pe care le-a scris acolo. Șase ani în Gulag e o viață întreagă.Te-ai gândit la posibilitatea de a recupera în scris această istorie de familie, care, în fond, este istoria totalitară a acestui spațiu geografic?
Culmea e că aceste caiete au stat la bunica mea Irina în pod în casa de la Colonița mulți ani. Anul acesta, revenind la Chișinău pentru a-mi lansa cartea #povestirilondoneze, am ținut să mergem să îl vizităm pe unchiul Mihai împreună cu Corneliu Ghimpu – vărul meu și fiul lui Gheorghe, fiica Ana, cât și cu alți verișori. Din vorbă în vorbă, unchiul mi-a zis că valiza cu numele inscripționat în chirilică, cu care a revenit unchiul Gheorghe din Gulag e în garaj.
Deși eram în mare întârziere, fiind invitată la o emisiune în direct, am ținut tot atunci să mergem să o deschidem cu toții. A fost un moment în care am simțit că am accesul la o comoară, la o bucată din durerea și din istoria unchiului Gheorghe. Nu am putut rezista și am revenit într-o altă zi, chiar înainte de a a merge la Aeroport că să răsfoiesc acele caiete pe care le conținea, poze și extrase din ziarele timpului, la care deținuții aveau acces.
Legat de poveștile din Gulag – aș scrie cu tot dragul, dar cred ca unchiul Mihai, cel care îl vizita an de an (o dată pentru 3 ore și altă dată pentru 3 zile, căci așa era legea), cel care i-a adus lapte, la rugămintea unchiului Gheorghe, și acela i-a scris pe o hârtie cu litere invizibile unde este dosită în casa de la Colonița Harta Marii Uniri, pentru care execută al acum pedeapsa, este cel mai în măsură să o facă. L-am înregistrat însă, povestind aceste amănunte de-a dreptul șocante despre, l-am și filmat cum anume pipăia el tocul ușii pentru a găsi cuiul de care era prinsă sfoara cu harta, care atârna în interiorul tocului pentru că aceste lucruri trebuie să rămână și spuse într-o zi. Sper unchiul Mihai să scrie într-o zi o carte. Are ce să ne povestească.
Tatiana Țîbuleac scrie în Grădina de sticlă, publicată la editura Cartier. ”Este destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să îți spună că ești plecat. Dar să treci o graniță? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori, îmi pare că trăiesc doar la mine în cap. Și acolo cu chirie. Limba și frica.”. Scrie Tatiana Țîbuleac despre trauma trecutului și registrul dublu al limbii, dar și despre sentimentul dislocării? Te recunoști în acest diagonistic descris de Țîbuleac?
Nu doar că mă recunosc în această carte, dar am și locuit în căminul din vecinătate și am mers la aceeași grădiniță, într-o grupă cu Tatiana și la aceeași școală, pe atunci NR 32. Este redată perfect atmosfera de atunci, rusificarea, umilirea vorbitorilor de română. Tatiana a știut să surprindă, unic în felul ei, acele trăiri ale noastre, generația de tranziție, cei care ducem cu noi acele sechele de care nu am reușit să scăpăm, sau cel puțin parțial încă le ducem cu noi prin lume – fie Paris, Londra sau București.
Cu atât mai mare mi-e mirarea că au apărut voci care pretind că procesul de rusificare nu a fost chiar așa de dur cum se scrie și că vorbitorii de limbă rusă ar fi fost victime ale urei, forțați să învețe româna (de parcă nu știau că limba țării în care au venit, mai ales nepoftiți, trebuie învățată și respectată).
Noi cei care am trăit pe pielea noastră umilința și am suferit generații de-a rândul, simțim că trebuie să luăm atitudine față de aceste aberații, care încearcă să minimalizeze răul care ni s-a produs.
Spui că scrisul te-a ajutat pe acest traseu, Chișinău – Cluj – Londra, că apariția volumului ”Sârme” te-a vindecat de traume. Aceste două volume te-au așezat pe un drum. Ce urmează?
Urmează un proces de reflux creativ, pentru că o carte te consumă, evident, unde încerc să înțeleg ce aș mai avea de spus. Dumitru Crudu mi-a sugerat să desfășor unele poeme care sunt comprimate, dar sunt pline de detalii semnificative, și parcă aș face-o, poate chiar și sub formă de proză scrisă. Rămâne de văzut.
Câte valize și geamantane sunt în viața ta până acum?
Sunt cutii numerotate si zeci de role de scotch. Dar cel mai mult – cărți, inclusiv din acelea cu grafie latină aduse de tata în 1965 din Moscova. Și două scrisori pe care mi le-a scris pe când aveam 8 ani și pe care le port după mine oriunde mă vor duce pașii.
