Nicio secundă nu le-a trecut conducătorilor PCR să emuleze deschiderea anti-stalinistă din Cehoslovacia. Desființarea cenzurii și renașterea pluralismului li se păreau la fel de suspecte și primejdioase precum lui Brejnev, Gomulka și Ulbricht.
Dar urmașii lui Gheorghiu-Dej voiau să-și afirme autonomia în raport cu ceea ce Ken Jowitt a numit the Moscow Center. Unitatea de granit dintre Conducător, Partid și Națiune trebuia scoasă în prim-plan.
România nu a fost invitată la Consfătuirea la vârf de la Dresda din martie 1968. Nici apoi, la aceea de la Bratislava. Era pur și simplu ignorată. Mitul plăsmuit atunci îl așeza pe liderul PCR într-o lumină eroică.
Un rezistent împotriva hegemonismului de mare putere al Kremlinului. Eventual, un marxist independent, ostil ruginitelor dogme staliniste. Ideologii oficiali, Paul Niculescu-Mizil si Dumitru Popescu, nu conteneau să aplaude marea înnoire. Pe acest fond, rolul Liderului devenea crucial, similar celui al lui Tito în ruptura cu Stalin din 1948.
Nicolae Ceaușescu nu a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei. Pur și simplu, nu a fost invitat.
Nici Dej n-ar fi participat, dar ar fi făcut-o calm, calculat, prudent. La trei ani de la venirea sa la putere, liderul de la București era privit în Vest ca un maverick al Blocului Sovietic. Tumultuos și intempestiv ca temperament, Ceaușescu s-a visat pe 21 august 1968 o sinteză între generalul de Gaulle și mareșalul Tito, Micul David carpato-danubian înfruntând Goliatul imperialist de la Răsărit.
Discursul său, înfierbântat, hiper-emoțional și electrizant, era un strigăt de om deopotrivă speriat și înfuriat. Nu s-a consultat cu nimeni din Prezidiul Permanent. Premierul Maurer povestea peste ani că a rămas perplex, știind că armata nu avea cum să reziste unei agresiuni sovietice.
Moderat ca om politic, inteligent, cultivat și cinic, Maurer avea să retragă din joc peste șase ani. Ceaușescu a facut, din momentul august ‘68, un element-cheie din capitalul simbolic al comunismului dinastic în statu nascendi.
„Mișcarea comunistă mondială” nu mai era decât o formulă menită să ascundă fragmentarea, diviziunea, dezintegrarea. Partidele comuniste vestice, plus cel din Japonia, renunțau spectaculos la ceea fusese însăși rațiunea de a fi a leninismului: dictatura proletariatului.
Organizată la mai puțin de un an de intervenția din Cehoslovacia, Conferința partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova consacră de fapt prelungita comă noțiunii de internaționalism. Discursul lui Ceaușescu consona cu cel al liderilor partidelor comuniste din Franta, Italia si Spania.
Campionul suveranității naționale se opunea, mai puțin răsunător decât în august 1968, pretențiilor hegemoniste sovietice. Pandantul a fost însă strângerea șurubului în politica interna plus o intensificare vertiginoasă a cultului personalității celui idolatrizat drept garant al demnității naționale..
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
