De ce este esențial ca cei de care depinde binele nostru trecător, dar vital, să nu fie impostori de cea mai mare anvergură și de cea mai joasă speță, reprezintă oriunde o problemă din ce în ce mai presantă. Adaptarea noastră progresivă la impostura de grad inferior deja validată și suportată nu este o soluție de luat în calcul.
Impostura, ca orice parazit sau virus social, tinde să se înmulțească galopant. Ea se hrănește lacom cu propriul tupeu care a ucis demult orice scrupul, dar mai ales cu pasivitatea, resemnarea și complicitatea celor pe care îi infestează mental & moral și care compun corpul social parazitat.
Soluția elementară o reprezintă, firește, recunoașterea și detectarea timpurie a imposturii camuflate invariabil sub mesaje măgulitoare, rupte de realitate, mesaje cu aer grijuliu (ultra)naționalist (țărișoara sabotată din exterior), eminamente populist, deci antielitist (elitele lucide o îngrijorează real și o scot ușor din minți), oportunist ortodoxist (captatio benevolentiae), mesaje totdeauna vagi, generaliste și alarmiste, niciodată sprijinite pe concret și mai ales pe vreo explicație rațională și onestă a realității denunțate zgomotos, despre a cărei „îndreptare” procustiană se perorează strict și vulgar ideologic.
Impostura se va feri ca de foc să se angajeze într-un dialog limpede cu cei ce au detectat-o și o denunță.
Aceștia sunt inept și gregar catalogați ca globaliști, antinaționaliști, ecumeniști, vacciniști, europeniști, deci trădători de neam, credință, țară și, într-un puseu înalt de delirium tremens, chiar „sataniști”. De ce nu? Orice epitet pitecantropic folosit e oricând binevenit. Nu și dialogul civilizat polemic, care te expune în toată splendoarea vidului profesional care trebuie atent menajată, camuflată.
Impostura nu e niciodată deranjată în schimb de adevarata abjecție deconspirată, promovată, chiar decorată. Rudă bună, aceasta e o prezență convenabilă, un aliat de nădejde pe care se poate conta la greu.
Odată depistată, impostura trebuie, ca orice boală care tinde natural spre manifestări patologice agresive, igienic criticată public și pe cât posibil stopată prin informarea corectă și tratarea onestă a „pacientului național”, întrucât avansarea ei periclitează grav sănătatea și viața corpului social al acestuia. Cei ce nu-i pot observa simptomele singuri și la timp nu sunt, desigur, vinovați.
Responsabili cu adevărat sunt cei ce văd, devenind martori oculari, și cei ce înțeleg prea bine, devenind, dacă aleg (interesat) să tacă, fie colaboratori abjecți, fie complici oricât de îndepărtați ai unui rău social care nu va întârzia să se transforme, prin consecințe, într-unul personal.
Pentru că nu putem trăi izolați de societatea în care avem fiecare varii datorii și care nu este o abstracțiune, cum suntem ispitiți să credem, ci o sferă reală de comunicare și, creștinește gândind, chiar de posibilă comuniune.
A nu capitula, a rosti până la capăt adevărul căruia îi ești martor, rămâne mereu singura onorabilă opțiune.
Vasile Bănescu este consilier patriarhal și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
