Treptele putinofiliei sunt asemeni unui cod al auto-emasculării simțului critic. Mai întâi, putinofilul sau putinofila – nu-i numesc, îi știți pe cei mai vocali – se arată iritat(ă) de obstinația ucrainenilor de a rezista agresiunii „civlizatorii” a Rusiei putiniste.
Treapta urmatoare: Putin este un lider real, nu ca „actorașul”. Apoi: Încâlcesc, aglutinez și juxtapun. Eu sunt lucid(ă), nu mă las tras pe sfoară de propaganda NATO. Care NATO, vă mai amintiți ce spunea idolul nostru Trump. Nu se argumentează logic, se proclamă apodictic că totul este rezultatul Kabalei, al Ocultei, eventual al Kahalului care lupta împotriva Bisericii lui Cristos.
Ucrainenii își bat joc de noi. Ne umilesc frații și surorile. Profită, abuzează, manipulează, exploatează. În plin război genocidar, se susține că victima își merită cumva soarta.
„Evreii și-au făcut-o cu mana lor”. „Ucrainenii și-o fac cu mana lor”. Sunt obraznici, aroganți, ingrați. Nu-i de mirare că sunt încântați de Zelenski. „De ce n-a venit Zelenski la București? Îi pute România?” Biden? Mister Gaga.
De ce îl iubesc securiștii vechi și noi pe Putin? În primul rând, pentru că este ca ei. Se recunosc în el. Este Marele Dragon al Uniformității Mediocre. Discursurile lui sunt muzică pentru urechile lor.
Citește și: Un excurs sovietologic
Faptul ca BOR nu cântă în corul lui Kirill îi agasează. Faptul că există intelectuali români pentru care lumina nu vine de la Răsărit îi scandalizează. Îl adoră pe Tucker Carlson și, în discuții confidențiale, îl admiră pe Viktor Orban. Fără securiști, dictatura comunistă, ilegitimă și criminală, n-ar fi putut dura peste patru decenii. Neosecuriștii tânjesc după revenirea despotismului și detestă tot ce ține de spiritul liberal în sensul larg al acestui concept.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
