Intelectualii Bisericii, nu ai Ocultei din mințile necreștine, zburătăcite de diavoli mai bătrâni sau mai tineri sălășluiți în haznalele mediatice.
Despre relația profund firească și perfect dezirabilă dintre Biserică, înțeleasă contextual în dimensiunea ei clericală, și intelectualii ei laici, care se simt și se comportă firesc ca membri absolut liberi ai comunității de credință din care fac parte, s-a scris în ultimele decenii frecvent, dar, după firavele roade, încă insuficient.
S-a scris însă memorabil (textele domnului Andrei Pleșu sunt exemplul cel mai strălucit) și cu cele mai curate intenții. Cea mai importantă, probabil, aceea ca atât clerul, cât și „poporul” în care intelectualii se includ, să își acorde încredere cât mai creștinește posibil. Primul, clerul, știind teoretic prea bine ce înseamnă această încredere și cât de benefică poate fi ea pentru corpul eclezial.
A pleda pentru întâlniri publice relaxate, nu crispate, între marii (prin gândirea & opera lor creștine) intelectuali și reprezentanții Bisericii, spre beneficiul reciproc, dar și al întregii comunități, având încă în memorie episodul filocalic atât de rodnic al Rugului Aprins din secolul XX, este nu doar onorant, ci și absolut necesar.
Inevitabil, din ce în ce mai necesar în secolul însingurării, al recentelor ideologii cristofobe, al culturii repudierii, al „sfârșitului creștinătății” înțelese ca veche paradigmă normativă moral, sfârșit grăbit de post-creștinism și agresiv secularism anticlerical.
Contribuția hermeneutică și apologetică a intelectualilor implicați reflex în cartografierea și clarificarea acestui context progresiv defavorabil Bisericii ar trebui să fie subînțeles și înalt apreciată.
Bunul-simț, onestitatea și buna cunoaștere a istoriei creștinismului o spun răspicat.
La fel de limpede, elegant, aplicat, erudit situat în cunoștința de cauză a situației, o face și dl Teodor Baconschi în recentul său text apărut în revista „Dilema veche”.
„[…] Evident că această „politică a struțului“ întristează, alienează și generează frustrări deloc potrivite cu idealul nostru afirmat de comuniune și creativitate liberă. Cei care o aplică umbresc și inițiativele normale, ale acelor episcopi, stareți și preoți de mir deschiși la minte și la suflet, care conlucrează misionar cu intelectualii publici creștini (mai nou numiți „apropiați de Biserică“, de parcă ei n-ar fi, prin taina Botezului și frecventarea vieții liturgice, mădulare vii ale sinaxei euharistice).
Situația e cu atît mai ironică cu cît „încuiații“ și „temătorii“ și-au apropiat în schimb alte figuri intelectuale, definite printr-un naționalism eurosceptic, cobzăreală populist-pietistă, anti-ecumenism de grotă și apărarea indirectă a liniei lui Putin: măcar vedem în pomenita substituție dovada faptului că, orice ar fi, Biserica are totuși nevoie și de intelectuali! Problema e că nu ajunge să satisfaci forma pentru a salva conținutul.”
Vasile Bănescu este consilier patriarhal și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
