Expoziția Brâncuși – surse românești și perspective universale, 30 septembrie 2023 – 28 ianuarie 2024, de la Muzeul Național de Artă de la Timișoara, încununează anul în care orașul este desemnat Capitală Europeană a Culturii.
2023 a început cu expozițiile Paul Neagu și Victor Brauner. Expoziția Brâncuși este una de referință, ultima expoziție de o asemenea anvergură a fost în anii 70, la București, în plin regim comunist și înainte de Revoluția Culturală a lui Nicolae Ceaușescu. Curatoarea expoziției este Doina Lemny, muzeograf-cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou, Paris.
Lemny și-a susținut doctoratul în istoria artei la Paris I Sorbona – Mediul artistic și cultural în care a evoluat Constantin Brâncuși. Este autoare a mai multor volume despre Brâncuși. Expoziția de la Timișoara este finanțată de Consiliul Județean Timiș și este organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România. O discuție despre Brâncuși cu Doina Lemny se transformă într-o adevărată călătorie.
Emoția și însuflețirea cu care Doina Lemny vorbește despre Brâncuși este molipsitoare astfel că am deviat serios de la întrebările pe care mi le notasem. Au rămas nepuse, din lipsă de timp, întrebărea, spre exemplu, despre felul lamentabil în care parlamentarii români au refuzat la un moment dat să aloce 5 milioane de lei pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, chiar și în condițiile în care proprietarii ei cereau 20 milioane de lei.
Interviul s-a desfășurat în Sala Baroc a Muzeului de Artă, dincolo de uși se auzea rumoarea celor care stăteau la coadă pentru a intra să vadă expoziția. Vizitatorii așteptau să intre în sălile în care erau expuse lucrările marelui artist. Întâlnirea cu lucrările lui Brâncuși este tulburătoare, dincolo de orice interpretare cinică și asta pentru că artistul a ajuns la esența lucrurilor, iar asta nu poate decât să te tulbure. Pasărea măiastră, Domișoara Pogany, capetele de copii, Piatra de Hotar, Coloana fără sfrârșit, Sărutul sau Rugăciunea.
Declarații din interviu:
- Povestea aceea cum că Brîncuși ar fi vrut să lase Statului român atelierului de la Paris vă pot spune că este o fantezie, un fals. Nu am găsit între documentele lui nicio declarație în acest sens, nici măcar ca intenție, chiar în condițiile în care făcea puține declarații.
- Comisia era formată din Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu și alții. Această comisie nu i-a înțeles opera, respingând propunerea. Nu l-au primit deci la aceea vreme în Academie. Brâncuși nu avea nevoie să fie academician, Brâncuși era el însuși.
- Brâncuși nu s-a supărat niciodată pe România și nu a renunțat la cetățenia română. Brâncuși a obținut cetățenia franceză. Potrivit legislației franceze, pentru ca să poți face o donație statului francez trebuie să ai cetățenia franceză, care însă nu exclude păstrarea cetățeniei română. Brâncuși și-a păstrat cetățenia română, obținuând și cea franceză și asta pentru că a dorit să își doneze atât atelierul, cât și opera, Statului francez.
- Constantin Brâncuși este un exemplu de creativitate și de ambiție. Este un exemplu de forță, de ambiție pe fondul unei munci extraordinare și un talent înnăscut de care era perfect conștient.
- Materia era îndelung privită până cânt opera era descoperită în materie, esența, apoi dezvelită, natural, firesc, scoasă la lumină de mâinile lui, fără a ataca, fără a lovi. Aceasta este abstrere, opera scoasă la iveală. Precum spunea că privește blocul de piatră până vedea și scotea esența. Aceasta e abstrere, scoaterea esenței, și nu abstracția.
Daniela Rațiu: Suntem în Sala Baroc a Muzeului de Artă Timișoara. Este un moment fast, Expoziția Brâncuși: surse românești și perspective universale, o expozție de referință. La etajul 1 al muzeului, mai jos cu un etaj, încă în desfășurare, Apogeul artei preistorice europene – Cultura Cucuteni. Un context. Sunt multe clișee în ceea ce îl privește pe Brâncuși.
În cartea dumeavoastră, Constantin Brâncuși, apărută în limba franceză, tradusă și publicată de Editura Junimea, în 2005, sunteți foarte fermă în a preciza și demonstra, folosindu-vă chiar de declarațiile lui Brâncuși, cum că sculptorul nu este părintele abstracționismului, ci artistul esențializează în opera sa. Pe parcursul implicării dumnevoastră în facerea expoziției de la Timișoara, dar și pe tot parcursul dumneavoatră profesional strâns legat de Brâncuși, câte clișee v-au făcut părul măciucă, asta ca să exagerăm puțin nota, pentru culoare?
Doina Lemny: Nu doar de când m-am implicat în expoziția de la Timișoara, dar dintotdeauna am avut de a face cu clișee în ceea ce îl privește Brâncuși. Recent am dat interviu lui Cornel Mihalache, de la TVR, și care se ocupă tocmai de acest subiect – cel al clișeelor.
Dar trebuie să vă spun că noi nu vrem cu tot dinadinsul să le distrugem, unele sunt chiar amuzante, aproape legende, dar cred că se merge totuși prea departe. Spre exemplu, povestea aceea cum că Brâncuși ar fi vrut să lase Statului român atelierului de la Paris vă pot spune că este o fantezie, un fals. Nu am găsit între documentele lui nicio declarație în acest sens, nici măcar ca intenție, chiar în condițiile în care făcea puține declarații.
Asta dacă ne referim la atelierul lui. Însă aș preciza că circulă și legenda potrivit căreia, în anii 50, Constantin Brâncuși ar fi dorit să doneze opera sa Statului român și ar fi fost refuzat.
Nu este adevărat, nu a avut această intenție niciodată. Apar tot felul de documente pe internet, jurnaliștii interpretează. Dacă există un document care să clarifice această legendă atunci vă spun că este vorba despre o propunerea pentru ca Brâncuși să devină membru al Academiei. Vorbim de anii 50. Comisia era formată din Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu și alții.
Această comisie nu i-a înțeles opera, respingând propunerea. Nu l-au primit deci la aceea vreme în Academie. Brâncuși nu avea nevoie să fie academician, Brâncuși era el însuși. Aici însă intervine fake-ul. S-a profitat de această situație deformându-se adevărul, falsificând realitatea cum că de fapt Brâncuși ar fi intenționat să își doneze întreaga operă Statului român.
Mai mult, potrivit fake-urilor la care ne referim, ar fi existat trei încercări de donare din partea lui Brâncuși, refuzat de fiecare dată.
Pot să fie date drept patru încercări, câte vreți, însă această intenție din partea lui Brâncuși nu a existat niciodată.
Toate aceste episoade de așa-zise intenții de donare eșuate ar fi culminat cu supărarea lui Brâncuși care, astfel tratat de Statul român, ar fi renunțat la cetățenia română.
Brâncuși nu s-a supărat niciodată pe România și nu a renunțat la cetățenia română. Brâncuși a obținut cetățenia franceză. Potrivit legislației franceze, pentru ca să poți face o donație statului francez trebuie să ai cetățenia franceză, care însă nu exclude păstrarea cetățeniei română. Brâncuși și-a păstrat cetățenia română, obținuând și cea franceză și asta pentru că a dorit să își doneze atât atelierul, cât și opera Statului francez.
Brâncuși a fost ajutat de directorul de la aceea vreme al Muzeului de Artă Contemporană de la Paris, Jean Cassou, să obțină cetățenia franceză, dar asta nu a exclus păstrarea celei românești. Interpretările sunt atât de curioase. De ce s-au depus atâtea eforturi pentru a-l prezenta pe Brâncuși drept un încrâncenat împotriva Statului Român mă depăsește.
Vedeți, scopul acestei expoziții, și al altor expoziții, este tocmai acela de a arăta legătura lui Constantin Brâncuși cu țara lui natală.
El nu a rupt legătură cu România, nu s-a supărat niciodată pe România, nu a plecat din țară fiind supărat pe România.
Constantin Brâncuși a plecat pentru că a dorit să studieze temeinic, dorea să fie parte, să fie în inima Avangardei, știa că asta e menirea lui. Universalismul lui.
S-a întors în țară ori de câte ori a vrut să o facă. S-a întors când i s-au făcut propuneri de lucrări, multe nu s-au realizat, poate pentru că nu a avut idei, nu s-au legat lucrurile întotdeauna. Însă, apoi, gândiți-vă că a realizat fabulosul ansamblu monumental de la Târgu Jiu.
Un alt fake este cel potrivit căruia Statul român a dorit să demoleze Coloana infinitului. Cum demontăm și acest fake?
În 1953, România se pregătea să organizeze Festivalul Internațional al Tineretului, fiecare județ trebuia să participe financiar la această manifestare. Județul Gorj era un județ sărac. Autoritățile de atunci ce s-au gândit, pentru că există documente în acest sens, un activist de partid a venit cu propunerea „să topim țeapa lui Tătărescu”. 
Tot ce s-a făcut s-a făcut din ignoranță. Activitstul de partid habar nu avea că vorbea despre o operă de artă. Nu din dispreț pentru Brâncuși, ci din ignoranță. Legătura cu Tătătrescu era de fapt soția acestuia, Aretia Tătărescu, care îi făcuse propunerea lui Brâncuși de a face un moment la Târgu Jiu.
Au vrut să topească fonta, colana fiind din fontă. Au încercat să o tragă cu un car cu boi. Nu s-a clintit din loc fiind făcută după toate rigorile unei construcții arhitecturale. Solidă, de neclintit. Apoi a fost adus un tractor. Eu însămi am intervievat tractoristul de la acea vreme. Au tras de Coloană și cu tractorul. Nu s-a clintit din loc.
Nu există fotografii de la această intreprindere eșuată? Telefoane mobile nu existau, vă dați seama că s-ar fi realizat fotografii cu duiumul, chiar și cel puțin o filmare.
Nu există nicio fotgrafie de la acest eveniment eșuat. Din nefericire sau din fericire, nu existau telefoane mobile. Ce vreau să spun este că din ignoranță și nu pentru că Statul român ar fi dorit să distrugă Coloana infinitului. Vedeți, așa se construiesc, nu spun legende, pentru că legendele sunt furmoase, ci falsurile istorice.
Tot din seria falsurilor istorice ar fi…
Vreți să mă întrebați dacă s-a iubit cu Maria Tănase?
Trecem peste asta. Aș continua șirul clișeelor, anume, inspirația lui Brâncuși care stă la baza marilor sale opere ar fi fost folclorul românesc, toate acele modele ar fi țărănești. Ce spuneți de acest clișeu/intepretare grosolană?
Trebuie să fim foarte atenți cu banalizarea lui Brâncuși, mai ales în raport cu folclorul. Nici pe departe. Aceasta e cea mai facilă interpretare.
Așteptându-vă pentru a face acest interviu, în muzeu este extrem de multă lume. Orașul parcă e asaltat. Ce e acest deja succes cu Brâncuși, m-am gîndit. Există acest discurs acuzator/denigrator cum că românii care se îngrămădesc la Brâncuși, cum au făcut-o și la Victor Brauner sau Paul Neagu, o fac din snobism, să fie văzuți că vin la expoziție.
Trecând peste această interpretare, aș îndrăzni să spun că în ceea ce îl privește pe Brâncuși legătura pe care o resmit oameni venind să vadă expoziția este una emoțională. Fiecare generație am crescut cu aceste sculpturi ale lui Brâncuși, niște arhietipuri de fapt. Ne-au modelat imaginația, sunt parte din mentalul colectiv, ca o informație personală, ceva întradevăr extrem de personal. Greșesc?
Nu greșiți. Brâncuși este ca un erou național. Constantin Brâncuși este un exemplu de creativitate și de ambiție. Este un exemplu de forță, de ambiție pe fondul unei munci extraordinare, dar și un talent înnăscut. Era perfect conștient de talentul său. Dar mai e ceva. Noi îl iubim pe Brâncuși. Este al nostru, îl simțim al nostru.
Știți că de multe ori și din prea multă iubire exacerbată poți și să greșești, să sufoci subiectul adorației așa cum fac românii cu această exagerare. Interpretarea potrivit căreia folclorul este sursa inspirației Coloanei infinitului, folosind modelul stâlpilor caselor țărănești. Bineînțeles, a purtat toată această moștenire, o avea în el, a ținut cont de această moștenire, însă a reduce opera lui la această interpretare simplistă este o greșeală.
Ați scris în cartea dumneavoastră despre începuturile lui creative în satul lui, învățând să lucreze în lemn, find extrem de priceput, talentul lui era evident, ați scris cum a făcut o vioară și cum cei din jurul lui au văzut potențialul și l-au ajutat. În lipsa acestui ajutor, ar fi fost complicat pentru el să se extragă acelui mediu.
Acesta este scopul expoziției. Să arătăm importanța lui, de la surse la perspective universale, faptul că s-a crezut în el, că oamenii din jurul lui au investit în el înțelegând potențialul. I s-au acordat burse. Spre exemplu, Biserica Madona Dudu din Craiova i-a acordat o bursă, reușind să plece din satul lui și să studieze la Craiova.
Apoi, a fost ajutat să ajungă la Școala Națională de Arte Frumoase din București unde a fost remarcat de profesorii lui. De aceea expunem pentru prima data lucrarea sa Ecorșeu, pentru a-i desena traseul. Trebuie spus că profesorul său de anatomie, Dimitrie Gerota, a remarcat abilitatea lui, talentul lui, vede în el artistul.
În momentul în care intră la Școala de Arte Frumoase, Brâncuși lasă lucru în lemn, pentru că studiul devine altceva, mult mai aprofundat. Va relua lucrul în lemn în atelierul său de la Paris. Brâncuși a fost mereu alături de țara lui. Nu a renegat-o.
Ați spus la un moment dat că lucrarea lui Piatră de Hotar, care nu părăsit până acum atelierul lui din Paris, a fost realizată în 1945. A fost anul când trupul țării a fost sfârtecat, iar România a pierdut Basarabia și o parte din Bucovina. Momentul a fost resimțit la aceea vreme extrem de dureros, ca o extirpare pe viu. Aș îndrăzni să spun că această lucrare e de fapt o declarație politică a lui Brâncuși.
Da, este singura lui lucrare cu semnificație politică. Dar el nu o explică. Brâncuși nu își explica în general lucrările. În scrierile lui mai apare câte un of, of, of, pentru că era profund afectat după război atunci când România a pierdut teritorii. Piatră de Hotar este ca un totem, simbol puternic.
Am ținut să fie în expoziție, este pentru prima dată când părăsește atelierul unde nu se prea observa. Noi am scos-o în lumină, strălucește. Este un totem încojurat în toate părțile de motivul Sărutului, motiv pe care el l-a lucrat timp de 40 de ani. Cu atât mai mult, îi pare simbolică această lucrare. Acestea au fost argumentele mele în fața direcțiunii muzeului.
Piatră de hotar este o lucrare simbolică pentru români. A fost un moment istoric extrem de dureros atunci în 1945, când au fost rupte teritorii din trupul țării. Brâncuși a simțit nevoia să își exprime această durere.
Prin urmare, această lucrare simbolică este cu atât mai mult exprimarea legăturii sale personale și intime cu România.
Da. Declarațiile politice le fac polticienii, opera aceasta este un far. Chiar și opera Colona infinitului, insprația ei nu provine din folclor, ci dintr-o tradiție de înălțare, a spiritului, dacă vreți. În această constă universalismul ei, al lui Brâncuși, în general. Motivul coloanei este cel al transgresiunii unor spații. Brâncuși își îndeplinește acest vis. Fiecare om are un vis.
Spre exemplu, pentru mine, expoziția aceasta este un vis de curator pe care mi l-am îndeplinit. Când i se propune să facă un momument la Târgu Jiu, Coloana este visul lui. Apoi, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, este o operă care s-a creat în timp. Work in progress. Acestea s-au creat cumva natural, din simțul lui de arhitect și urbanist. Dar, iată, prin această expoziție, Brâncuși se întoarce în țară. Expoziția este circulară.
De la primele opere, cu această Piatră de Hoter, apoi trecerea la capetele de copii, – unele au avut ca modele copii români, apoi femeile, prietenii lui și ai României, ajungem la ansamblul de la Târgu Jiu, culmea artei lui. Brâncuși, prin ansamblul de la Târgu Jiu, transferă o sinteză a creației lui din atelierului de la Paris în România, creațiile lui în fiind în aer liber. Mai mult, în spațiul geografic al locului lui de naștere.
Nu este singura expoziției a lui Brâncuși în România. A mai fost una la începutul anilor 70, în plin comunism, însă aceea expoziție a fost fără fotografii. Fotografia a fost mult timp considerată ca neavând valoare artistică. De la acel moment, au trecut decenii. Ați plecat din România în 1990. Tot de atunci ați și început colaborarea cu Centrul Pompidou din Paris. Acolo ați găsit, nu doar lucrările lui, atelierul lui, ci ați avut acces la tot materialul documentar, arhive, fotografii rămase de la Brâncuși. Nu există o carte care să adune scrierile lui, chiar dacă el nu a publicat în timpul vieții, și nu vorbim despre lucruri adunate, spuse de el în timpul vieții.
Da, nu există un astfel de volum care să adune ce a scris el. La un moment dat, acum 30 de ani, a fost publicat un volum care a aduna aforismele lui, declarații făcute cu diferite ocazii, istorici de artă care au refăcut ce a scris/declarat artistul, traseul lui artistic. Eu le sunt recunoscătoare celor care au depus acest efort editorial de a le aduna și de a le publica. Brâncuși avea această dorință de a se exprima și în scris. A plecând la Paris, franceza nu îi era foarte familiară, nu o stăpânea, vorbea o francezo-română aproximativă, era mai complicat pentru el să exprime verbal, toate subtilitățile. Mă bucur că mă întrebați acest lucru, pentru că aceasta este următoarea mea carte.
Citind în cartea dumneavoastră acest pasaj legat de arhivele pe care le-ați cercetat la Centrul Pompidou, mi-am spus că ați dat peste mană cerească și că este imposibil ca tot acel material să nu fie ordonat și puse într-o carte. Aceasta este o veste extraodinară…
De ce fac acest lucru? Pentru că, din fericire, am avut acces la sursa primară.
Această carte trebuie să fie un demers unitar…
Exact. Sursa și exprimarea lui Brâncuși. Dar nu fac doar un demers de restituire a unor documente, ci este și un demers lingvistic, o muncă de filolog, fără a afecta sensul scrierilor lui. Este cu atât mai important pentru că pentru un francez se poate pierde sensul celor spuse/scrise de Brâncuși care nu putea reda toate nuanțele pe care le-ar fi dorit pentru că nu stăpânea subtilitățile limbii franceze.
Nu transform cuvintele scrise de el, sunt atentă la sens. Sunt aproape de document pentru a înțelege ce a dorit să exprime, gândul lui. Brâncuși avea preocupări literare, a scris povești, chiar un scenariu de film, ceea ce este incredil. După Timișoara, voi avea o întâlnire cu directorul editorial atunci când mă voi întoarce la Paris, pentru a discuta în legătură cu volumul care este în pregătire. Va fi publicat anul viitor și lansat odată cu deschiderea expoziției care va avea loc anul viitor la Centrul Pompidou din Paris.
Pentru că vorbeam despre subtilitățile limbii franceze și de ale celei românești, scrieți în cartea dumneavoastră despre Brâncuși și despre încercările lui de a le explica/traduce francezilor titlul lucrării Cumințenia Pământului. Traducerea lui, a titlului, era însă departe de sensul adevărat.
La sagesse de la terre, pe când la sagesse este înțelepciune și nu este totuna cu sensul Cumințeniei pământului. Cumințenia încorporează și altceva decât înțelepciunea, poate și inteligența, însă are și o doză de pudoare, de discreție, o tendința de retragere, de autoizolare. Mult mai mult decât toate astea, mult mai profund.
Chiar dumeavoastră îl descrieți pe Brâncuși prin aceste atribute – era un om retras, discret, pudic…
Da, așa era chiar el. Și ludic. Simbolistica Cumințeniei pământului a fost preluată și de cei mai buni interpreți străini ai operei lui Brâncuși, mă refer, spre exemplu, la Sidney Geist, foarte important pentru mine. Geist prefera să se refere la Cumințenia pământului folosind termenul de Le sagesse, pentru că Wisdom of the earth nu redă deloc sensul Cumințeniei.
Subtilitățile limbii române. De obicei spunem că limba engleză are termeni și o sinonmie extrem de bogată în raport cu limba română, termeni care au mai multă profunzime în a desemna stări, lucruri, însă, iată, pentru Cumințenia Pământului, Wisdom of the earth nu redă adâncimea.
Cumințenia Pământului e netraductibil.
Aș aminti, din cartea dumneavoastră, parcursul artistic al lui Brâncuși care a lucrat pentru un timp în atelierul lui Auguste Rodin, s-a rupt de acesta. M-a intrigat, dar mi s-a părut extrem de interesant de descusut reținerea lui față de Picasso, despre care scrieți cum că se traducea în refuzul lui Brâncuși de a accepta lipsa de măsură și reversările fără limită ale imaginației. Trebuie precizat și contextualizat, reținerea lui față de Picasso era pentru că Brâncuși nu este un abstracționist, ci un esențialist, dacă se poate spune așa.
Ce reproșez eu colegilor, mai ales celor din țară, este că îl descriu drept fondatorul astracționismului. În cartea pe care o pregătesc, fac lumină în această chestiune pentru că Brâncuși însuși precizează că nu făcea artă abstractă. El o neagă și o declară. Este o confuzie din parte compatrioților mei, dar există o explicație în asta, o explicație lingvistică. Confuzia vine din faptul că franțuzescul abstraire care înseamnă a scoate esența din lucruri, pe care românii l-au preluat ca abstract….
Notați în cartea despre Brâncuși că acesta nu atacă materialul, ci îl mângâie, nu abstracționează.
Da, el mângâie materia, chiar și piatra. Brâncuși pornește totuși de la figuri, nu de la abstracții. Domnișoara Pogany, Muza adormită, capetele de copii, copilul adormit – iar capetele chiar dacă au forma unui ou, acestea nu sunt abstracte, nu este o operă abstractă.
Sunt multe lucuri pe care îmi propusesem să vă mai întreb, însă timpul ne zorește. Ar fi important de clarificat un aspect la care m-am gândit. Zilele acestea, mi-am cumpărat Epoca inconștientului. Explorarea inconștientului în artă, minte și creier, din Viena anului 1900 până în zilele noastre, de Eric. R. Kandel, și mă gândeam, știind că o să ne întâlnim să vorbim despre Brâncuși, cum se raporta la inconștient / surrealism / abstracționism / cubism, toate curentele artistice care explorau inconștientul, oniricul, declarau război convențiilor artistice, într-o epocă în care, Brâncuși declară și avea rezerve, refuza imaginarul, el esențializează. Cum se raporta la spiritul vremii, el fiind prieten cu Marcel Duchamp și mulți alți artiști și intelectuali remarcabili ai acelor vremuri?
Să știți că mi-am pus și eu această întrebare și chiar am intervievat-o pe moștenitoarea lui Marcel Duchamp, întrebându-o printre altele cum era totuși dialogul dintre acești doi oameni. Marcel Duchamp, care era artistul intelectual și sofisticat, și Constantin Brâncuși căruia îi plăcea să joace pe artistul mai țăran, mai neșlefuit, deși el era deja un artist mare. Comunicau, mi s-a spus, prin simplitate, limbajul simplității.
Duchamp, chiar dacă era un sofisticat, dialogul/comunicarea dintre cei doi era foarte simplu/ă. Apoi, Duchamp însăși aprecia tocmai simplitatea la Brâncuși, fie că vorbim despre opera lui sau despre caracterul lui. Nici nu comunicau prin foarte multe cuvinte, se înțelegeau prin gesturi, din priviri. Brâncuși însăși spunea că simplicitatea este complexitatea însăși sau e complexitatea rezolvată. Lucrurile aceste se vor regăsi în cartea în pregătire.
De aceea am dorit foarte mult ca Ecorșeu/Jupuitul să fie în expoziție. Brâncuși pornește parcursul lui artistic pornind de la acest Ecoreșeu, ca o metaforă practic. De la corpul omenesc pentru ca mai apoi de la complexitatea trupului omenesc să ajungă la esență. Pentru că ați amintit de inconștient, desigur că și la Brâncuși exista, cum există în oameni, impulsul de a crea…
Impulsul creator…
Da, dar la el, mai ales că se retrăgea, nu lucra în prezența nimănui, trebuia să fie singur în atelier, inconștientul nu prelua opera. Era singur în prezența materiei. Opera era îndelung privită, era descoperită în materie esența, apoi dezvelită, natural, firesc, scoasă la lumină de mâinile lui, fără a ataca, fără a lovi. Aceasta este abstrere, opera scoasă la iveală. Precum spunea că privește blocul de piatră până vedea și scotea esența. Aceasta e abstrere, scoaterea esenței, și nu abstracția.
