Suntem la Washington, toamna anului 1987. Dezbatere la Woodrow Wilson Center despre reformele din Europa de Est. Prezintă Kazimierz Poznanski, profesor de economie la University of Washington din Seattle.
Prezidează istoricul John Lampe, directorul programului est-european. Particip ca discussant. Centrul era pe atunci în Castelul Instituției Smithsonian, dezbaterea avea loc în sala bibliotecii. La balcon îl zăresc pe Mihai Botez. Aflasem că este bursier pentru câteva luni.
Îl știam din țară de pe vremuri, a predat scurtă vreme la Filosofie, în cadrul secției de sociologie, aplicații ale matematicii în științele sociale. Îi ascultasem, transmise la Europa Liberă, textele despre tot mai acuta criză politică, economică și socială din România. Cu cât regimul devenea mai irațional, cu atât luciditatea analizelor lui Botez devenea mai periculoasă. Nu era un viitorolog cu voie de la poliție și cu misiune de la partid, ci un savant preocupat de ceea ce putem numi căile viitorului.
După eveniment, mergem în biroul său, la etajul al treilea. Povestim febril, decidem să luăm cina împreună. Eu stăteam la un hotel, urma să mă întorc a doua zi la Philadelphia. Comunicam spontan, Mihai este un om fermecător și un veritabil expert în chestiuni de „comunismologie”.
Îi spun că pregătesc o conferință la New York, îl invit să participe. Sună telefonul. „Da, sunt eu, domnule Verona”. „Nu, domnule Verona, nu am timp”. „Nici mâine”. Domnul Verona era Sergiu Verona, cercetător principal gradul I la Institutul de Științe Politice și Studiere a Problemei Naționale din cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, pepiniera de cadre a dictaturii lui Ceaușescu.
Mergea anual la conferințele Institutului de Studii Strategice de la Londra, cumpăra cărți pentru magnații ceaușiști, o placă turnantă cu pașaport permanent. Om de mare încredere al regimului, ajuns, cumva, în California în 1986, a obținut statutul de „refugiat politic”.
Nu mă intrebați cum. Am ipotezele mele, le voi expune cu alt prilej. Se va fi prezentat drept „persecutat”. Călătorea în Vest când avea chef. În State venise cu soția si cele două fete. Era bizar ca regimul să permită călătoria „turistică” în Vest a unei întregi familii. Dar Sergiu Verona nu era oricine, Ștefan Andrei îl socotea amic. Rangul său la „Ștefan Gheorghiu” echivala cu acela de profesor plin. Nomenclatura de maximă încredere. Era coleg acolo cu Elena Zamfirescu, Ion Mircea Pascu, Victor Opaschi.
Eu am rămas apropiat prieten cu Mihai Botez. Familia Verona s-a extins odată cu venirea cumnatului Radu Ioanid, căsătorit cu Manuela, sora Roxanei Verona. Nici Verona, nici Ioanid nu au colaborat cu postul de radio Europa Liberă. Cred ca nici cu Vocea Americii, unde era radactor poetul disident Dorin Tudoran, directorul revistei de exil Agora.
Mihai Botez a fost membru al Colegiului de redacție, un scurt timp a fost redactor-șef adjunct. Radu Ioanid mi-a spus atunci, era în 1988, că el avea familie în România. Evident, tatăl sau, Virgil Ioanid, și mama sa, Ileana Ioanid. I-am spus că și eu aveam familie în România.
A venit Revoluția. Ne-am urmat fiecrare drumul. Am rămas prieten apropiat cu Mihai Botez. Sergiu Verona a ajuns expert regional la Biblioteca Congresului, apoi consultant pentru Bechtel Corporation în negocierile cu guvernul României. După care a facut un infarct, parcă, și a murit.
Mihai Botez a acceptat poziții influente în diplomația regimului Iliescu. I-am spus franc de ce nu credeam că face un pas înțelept. Dar nu m-am îndoit niciodata de onestitatea sa ca disident antitotaitar și ca luptător pentru drepturile omului. A murit în vara anului 1995.
Radu Ioanid a lucrat la Holocaust Memorial Museum din Washington, acum e ambasadorul României în Israel. Subiectul Botez este unul dintre cele care nu i-au dat pace. Pentru mine, o spun apăsat, Mihai Botez a fost un om care chiar a sfidat dictatura ineptă și criminală a clanului Ceaușescu.
Notez că dintre cei care au scris pe subiectul Botez, doar cercetătoarea Ana-Maria Cătănuș m-a contactat și a stat de vorba cu mine. Deși ne cunoaștem de decenii, deși locuim relativ aproape în Washington, Radu Ioanid nu a simțit nevoia să discute cu mine. Dețin numeroase documente olografe din corespondența mea cu Mihai Botez.
Sunt autorul scrisorii (affidavit) pe baza căreia Mihai Botez a primit statutul de refugiat politic în SUA. Nu cred ca subiectul azilului său politic este unul marginal. L-am cunoscut pe Mihai mai bine, îndrăznesc să o spun, decât unii care nu contenesc să-i innegrească amintirea, pretinzând că vor să o păstreze intactă.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
