Bun de tipar

În anii studenției (1980-1985) am stat mai mult în tipografie și la Casa studenților decât în amfiteatre. Eram tineri și credeam că încă putem promova valori în care începeam să credem, că încă ne putem juca cu cenzura, cu neatenția celor care ne aveau în grijă, că școala de presă pe care o făceam ne va folosi cândva (și s-a dovedit cu prisosință că aveam dreptate), că încă ne putem asocia în grupuri fără aviz din partea ASC-ului (Băcălete, veșnicul secretar de redacție, înființase un Club de Jazz – aveam chiar și tricouri la fel, prin care ne diferențiam de ceilalți studenți, care nu găsiseră calea asociativă independentă).

Dormeam pe scaune la Casa studenților – după ce ultimul tramvai plecase, iar a te întoarce pe jos în complex, în miez de noapte, nu era o opțiune. Redacția o  vedeam ca pe o oază colorată, într-o lume din ce în ce mai lipsită de culoare. Peste drum de Casa studenților era o brutărie. Noaptea primeam covrigi de la brutari, sau îi șterpeleam din lăzi, covrigi pe care, uneori, Băcălete îi arunca spre public în sala de spectacole de la Casa studenților, în care concertele  de jazz continuau mult după ora stingerii, cu ușile încuiate și cu complicitatea portarului.

Îmi amintesc că, odată, scufundați adânc în noapte, cu porțile zăvorâte și păzite de portarul Casei, pe scenă cânta un pianist solitar. Pe pian avea o sticlă de bere. Din când în când, se oprea din cântat și bea o gură de bere din sticla ce trona pe pian, ca un simbol al libertății absolute. Ioan Marta – îl mai țineți minte? – așa îl chema pe portarul de la Casa studenților, cel care citise chiar și acel prim număr al Forumului Studențesc, cu 10 ani înainte de a intra și noi, generația optzecistă a Forumului, în această aventură…

Aventură care a început firesc. Era un schimb de generații. Noilor ziariști ai Forumului le-a arătat tot portarul Ioan Marta ușa încăperii unde funcționa redacția, care era un fel de portal spre o lume a libertății, ușa pe care generații întregi au deschis-o, la un moment dat, pentru prima oară. Pentru a o putea deschide și pentru a doua oară – nu eram membri de partid, nu activam la ASC și nu aveam figuri în care sa aibă încredere cei a căror părere conta atunci – am apelat la Nikolaus Berwanger, membru in CC al PCR, ca reprezentant al comunității germane, și peste care, datorită funcției sale, nu se putea trece. Același Berwanger care spusese într-un interviu că vede comunismul ca pe un amestec de bizantinism, fascism și naționalism.

Nikolaus Berwanger trebuia să medieze conflictul între noua conducere a Forumului – susținută de redactorul șef,  Radu Ciobotea  – cu Harald Zimmerman și Mihai Minea  (ambii foștii mei colegi de clasă la liceul din Caransebeș), cu Horia Dulvac, Helmuth Frauendorfer, Daniel Kenst, cu mine… –  și editorul ziarului (un amestec, neclar mie, între ASC, județeana de partid și conducerile ziarelor locale, dintre care se detașa Drapelul roșu si redactorul său șef  – Teodor Bulza). 

Lui Berwanger i se parea firesc ca redactorul șef al Forumului să-și faca echipa. Compromisul cerut de gruparea activiștilor a fost ca și ei să aibă omul lor în conducere. S-a rostit un singur nume. Și l-am dus după noi prin ani…

Dar, să intrăm din nou pe poarta tipografiei… Despre asta am vrut să vorbesc… Despre mirosul de cerneală tipografică și hârtie de ziar, despre rândurile măsurate în cicero și turnate în plumb în pântecele unei mașini numite linotip și la care se mai scria o dată tot ceea ce dactilografiasem noi în redacție, rânduri care puteau fi citite doar în oglindă…Citeam șpalturile, introduceam corecturile… 

O dată, de două ori, de trei ori, până când Laza sau Tripon refuzau să mai continue jocul care ne ținea pe toți (studenți si tipografi) lipiți de mașinile ce miroseau a ulei ars, a cerneală și a plumb (daca ceea ce credeam eu că era miros de plumb, chiar era), adânc în noapte. Și apoi, momentul pentru care merita sa nu te prezinți la examenul de a doua zi. Bunul de tipar. Scriam pe șpaltul primei pagini, după ce se inseraseră și zincurile imaginilor din ziar, B.T.. Si semnam.

Milos Georgevici, șeful secției Ziare, împacheta cu grijă șpaltul ce conținea bunul de tipar semnat de… mine (un simplu student în anul 2, la Mecanică), și îl depozita într-un dulap metalic, închis cu un lacăt mic. Peste bunul de tipar nu se mai putea întâmpla nimic. Întreaga responsabilitate era a mea.

Semnam și pe primul număr ieșit la rotativă. Stranie senzație… Ce sa mai faci după asta? Mai erau câteva ore până începeau să circule tramvaiele.

Ne culcam într-un fel de coșuri de gunoi enorme, din plasă de sârmă, și ne acopeream cu hârtie de ziar rebutată.

Cinci ani am stat departe de tipografia din Calea Aradului. În ianuarie 1990, împreună cu alți foști forumiști, am început să edităm unul dintre primele ziare noi din România, pe care l-am numit TIMIȘOARA . Cei care ne-am regăsit în noua redacție ne cunoșteam între noi, făcusem presă studențească, și aveam încredere unii în alții.

Toți trecusem prin redacția Forum, toți făcusem școala de la cercul de presă de la Casa studenților și toți mâncasem covrigi de la brutăria de peste drum, în lungile nopți din preajma editării ziarului studențesc. Daniel Vighi, Harald Zimmerman, Doina Pasca Harsanyi, Vasile Popovici, Viorel Marineasa, Marcel Tolcea, Dan Popovici, George Lână, Ioan Crăciun, Daniel Kenst, Marcel Sămânță…

Am intrat din nou pe poarta tipografiei, cu manuscrisele primului număr al ziarului TIMIȘOARA sub braț. Tipografia m-a întâmpinat, ca și cum nu trecuseră cinci ani, cu același miros amestecat de ulei ars, cerneală tipografică, hârtie de ziar și plumb (nici acum nu știam dacă ceea ce credeam eu că e miros de plumb, chiar era).

Tipografii m-au întâmpinat și ei, ca și cum ne despărțisem cu o zi în urmă. Aceleași strigăte, aceleași nemulțumiri, aceeași răchie adusă într-un pet de coca-cola, împărțită între noi, foști studenți, și tipografi, pe linotipul ce tremura ușor când mai scuipa câte un rând de plumb, măsurabil în cicero, posibil de citit într-un ciob de oglindă.

Tripon ajunsese șef de secție, iar Farcaș se pensionase. Dar mai erau acolo, înjurând fără o țintă anume, Laza, Crișan, Doicioiu… Am scris pe șpalt și pe exemplarul de ziar cu cerneala neuscată, pe care riscai să alunece mina pixului, B.T., și am semnat.

Gheorghe Tripon (așa cum spuneam, acum șef de secție) a împăturit șpaltul și l-a așezat cu grijă în același dulap de fier, printre multe alte șpalturi, printre multe alte semnături, printre care, poate, undeva mai în adâncul raftului, zăcea și vechea mea semnătură, dată înaintea unui examen, la care nu aveam să mă prezint… Ce sa mai faci după asta? Mai erau câteva ore până începeau să circule tramvaiele. Ne-am culcat în aceleași pseudo-coșuri enorme de gunoi, din plasă de sârmă, și ne-am acoperit cu hârtie de ziar rebutată.

Dimineața, am urcat în primul tramvai, cu un exemplar de ziar sub braț. În tramvai, toti cei asezați pe scaune citeau deja ziarul, pentru care garantasem cu semnătura mea, cu numele meu, cu doar câteva ore mai înainte.

 Mă întorsesem acasă…