Suntem în anul centenar Monica Lovinescu. Un an cu un simbolism aparte. Un an care semnifică neuitarea. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au apărat onoarea culturii românești la ceasul delirului, al prostituției și al oportunismelor ordinare. Ne-au învățat cum să gândim critic și cum să acționăm responsabil. Grație lor, cetățenii României au aflat de Havel, Kolakowski, Hannah Arendt.
Articol publicat pe Contributors, în 2012
Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia „Zeitgeist”, „Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii.
O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.
Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facindu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tirziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Il vedem renascand ca baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolationist, strident nationalist, anti-european si anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuala defectuoasa.
Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu si altii din echipa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, in fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.
Nu vreau sa fiu gresit inteles: nu este vorba aici de contestarea traditiei, ori de exaltarea dezradacinarii, ci de o sustinere a sincronizarii continue a culturii romane cu marile directii ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred ca gresesc incadrandu-i pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca in perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal.
Mai precis spus, al unui sentiment national sobru care nu se jeneaza de valorile umaniste in care crede si care nu pactizeaza cu pompierismul sovin ori cu doctrinarismul descarnat al unei stangi tot mai sectare. Mandria nationala nu este un pacat cata vreme nu este utilizata manipulativ precum in actiunile intolerante si oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ti iubi natiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea consta in a face din dimensiunea nationala un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate (cum, din nefericire, se intampa de atatea ori). Patriotismul civic-liberal este structural diferit de sovinismul resentimentar care azvarle iubirea traditiei in cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic.
Recomandabile oricarui student in stiinte politice, filosofie ori litere, eseurile stranse in volumul „Etica neuitarii” pe care l-am coordonat la Humanitas, vorbesc despre necesitatea echilibrului valoric si ofera principalele contributii ale Monicai Lovinescu la constituirea unei etici intemeiata pe memorie.
La un ceas cind asistam la stradanii insidioase de obliterare a constiintei istorice, gasim in opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observind, in consens cu Alain Besançon, absenta ori mai degraba debilitatea unei actiuni de confruntare/asumare/judecare in raport cu comunismul, similara celei constant intreprinsa in raport cu nazismul, giaditoarea nota cu melancolica amaraciune faptul scandalos ca pentru cei mai multi comunismul apare ca „un fel de accident metorologic”, o aberatie pasagera pentru care nimeni nu poate fi tinut raspunzator.
Pledand, impreuna cu Virgil Ierunca, impotriva dublelor standarde in explorarea totalitarismului de stinga si de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care pina atunci se jurau ca o admira. La fel au fost admonestati si rau-interpretat Czeslaw Milosz si Zbigniew Herbert de catre unii in Polonia cind, dincolo de atatea diferente dintre ei, au spus acelasi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merita o condamnare fara drept de apel.
Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi aparat Binele, este necesara continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care ginditoarea americana Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertatii inseamna respingerea complezentei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu exista linie despartitoare intre calai si victime, intre adevar si minciuna.
Cum spuneam, gandirea politica a Monicai Lovinescu este ghidata de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelstam, doua intelectuale de care s-a simtit indeosebi apropiata, totalitarismul ii repugna politic, spiritual si etic. Scria recent filosoful Leon Wieseltier: „…if certain forms of evil are not hated, then they have not been fully understood”.
Este acea indignare profund morala, acea pasiune indomptabila despre care vorbeste si Gabriel Liiceanu in eseul sau „Despre ură’. In lungile ceasuri noctune cind am intors lumea si istoria pe toate partile, tocmai acest lucru m-a impresionat la Monica Lovinescu–curajul de a-si marturisi si asuma ostilitatea fata de acele structuri utopico-asasine carora le-au cazut victime milioane de fiinte inocente in secolulul lagarelor de concentrare, al sarmei ghimpate si si al camerelor de gazare.
Acolo unde altii mimeaza pozitii de falsa obiectivitate (de fapt un bias pervers si pervertitor), Monica Lovinescu, cea care a fost atit de inrudita in planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel si Souvarine, articuleaza o etica a neuitarii ca premisa a libertatii. Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers (ar trebui cit mai curind tradusa in romaneste corespondenta dintre autoarea „Originilor totalitarismului’ si profesorul ei) . Pentru Monica Lovinescu, nimeni nu inteles mai bine chestiunea libertatii decit Jeanne Hersch, tot eleva lui Jaspers.
Intelectualul critic nu se plaseaza deasupra valtorii, ci dimpotriva, intra in actiune, acuza, deplinge, demasca impostura, delatiunea, violenta, miselia. In opera ei revin mereu referintele la experienta lagarelor, a terorii totalitare (fasciste si comuniste). In 1999, scrie cu amaraciune:
„Am primit numarul din Romania literara cu al doilea articol despre Soljeniţîn. Si cu o greseala de tipar care e tot atit de importanta ca si absenta de comentarii asupra cartilor amintite mai sus (de Robert Conquest si Souvarine—V.T.). Eu scriam despre ‚zek-ul paradigmatic Soljeniţîn’ si a iesit ‚zeul paradigmatic’. Mi-am dat brusc seama ca la Bucuresti nu se stie ce inseamna un ‚zek’ si ca acesta lipsa voita de memorie este cel mai grav simptom al nevindecarii noastre”.
O etica a neuitarii inseamna un pilon al unei urgente terapii sociale care sa exorcizeze Raul. Democratia se ofileste in absenta memoriei, devine un ritual fara viata si fara vlaga. Nu este vorba de nevroza amintirii, cum ar incerca unii sa discrediteze acest demers, ci de constiinta faptului ca adevarul este o premisa a libertatii. Tiraniile totalitare s-au bazat pe lasitate, tacere, complicitate. Scria Monica Lovinescu in septembrie 1969, iar cuvintele ei le recitim cu sentimentul unei intristatoare si alarmante actualitati:
„Umbrele de la Pitesti circula si azi printre noi, le intalnim la colt de strada, la coada, prin gradini, unde mai intalnim—e drept—si pe calaii scosi la pensie si plimbandu-si, Duminica, nepoteii de mina. Toti sint inca printre noi, si mortii si viii, si victimele si calaii, cu totii stiu ca celalalt stie tot ce nu este marturisit, alcatuind un fel de boare ciudata care otraveste atmosfera si o va otravi pina cind totul nu va fi spus cu voce tare, scris la lumina zilei, ca intr-un catarsis colectiv care sa puna capat unei respiratii gatuita de pacat si de crima”.
Unul dintre istoricii pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el insusi fost militant comunist, vindecat la timp (inca la inceputul anilor 20) si devenit unul dintre cei mai lucizi si patrunzatori critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana.
Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de antigonica marturisitoare al Monicai Lovinescu: „Atunci cind, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decit lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cind totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cit de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.
Am langa mine, scriind aceste randuri, exemplarul Monicai Lovinescu al acelei biografii fara egal prin intuitii sociologice si adancime psihologica (Editions Champ Libre, 1977). Marile biografii care aveau sa urmeze, de la Isaac Deutscher, Robert Conquest si Adam Ulam la Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov, Simon Sebag Montefiore si Robert Service, sunt cu toate indatorate acestei lucrari deschizatoare de drumuri in care Stalin este inteles ca mostenitorul traditiei politice a bolsevismului, deci nu doar in termeni de patologie individuala, de delir despotic, de megalomanie genocidara. Este cea mai pretioasa carte din biblioteca mea.
Articol preluat din Contributors.
http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial
http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice
http://www.humanitas.ro/boris-souvarine
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
