INTERVIU Cristian Mungiu: Ce ne explodează acum în față este faptul că nu mai funcționează politica de mii de ani – cu garduri și cu granițe

Regizorul Cristian Mungiu s-a aflat la Timișoara pentru lansarea cărții sale Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, publicată de editura Humanitas, lansare care a avut loc la Librăria La Două Bufnițe. Debutul scriitoricesc al lui Cristian Mungiu vizează recuperea istorică a unei istorii de familii care s-a interesectat cu marea istorie.

Refugiul basarabenilor în România ca efect al tăvălugului istoriei – URSS și politica sa expansionistă, teroare și crimă instituționalizată. Demersul acestuia vine dintr-o nevoie interioară de a vorbi/scrie despre drama bunicii sale, dar și de recuperare istorică a unei biografii care vorbește în numele a mii și mii de alte victime istorice.

Pentru Mungiu, o astfel de intreprindere creativă este esențială în general, nu doar în particular, și asta pentru că atunci când scoți din anonimat biografiile tragice, atunci când acestea capată nume, detalii, formă, atunci istoria se simte altfel.

Nu mai este abstracțiune. Capătă relevanță și slefuiesc prezentul, dând perspectivă viitorului. Istoria poate fi astfel o lecție de luat în seamă, altfel se așterne uitarea care deschide oricând ușa războiului.

Astăzi, Israel și Ucraina. Pentru că Cristian Mungiu spune în interviu că, deși au trecut 70 de ani de pace în Europa, războaiele de astăzi din Ucraina și Israel sunt efect al unei disproporții între realitatea istorică de astăzi și acțiunile Occidentului, a unei grave absențe a echității sociale.

Declarații din interviu:

• Dincolo de chestiunea de familie, cred că este cea mai prețioasă și accesibilă formă de a înțelege consecințele reale și concrete ale istoriei asupra oamenilor. Nu doar citim cărți de istorie, cu atât mai mult cu cât e mai poziționată istoria din punct de vedere ideologic pentru o epocă sau alta, ci încercând să înțelegem cum i-a afectat pe cei apropiați, pe cei din familia ta. Când privești așa lucrurile, atunci toate dramele astea se simt altfel, nu mai sunt anonime, abstracte.
• Aflăm că au murit sute de oameni în Gaza sau un milion mor în Africa din cauza foametei și a lipsei de apă, ne pare rău în principiu, dar nu ne doare atât de tare pentru că nu ne putem imagina ce li se întâmplă acelor oameni din perspectiva vieții noastre de acum, feriți de război pe teritoriul nostru. Dar nu a fost întotdeauna așa.
• Legat de comunism, e adevărat că a fost o perioadă după căderea lui Ceaușescu când a fost o adevărată avalanșă de recuperări. Atunci când recuperarea se referă la o poveste de familie nu avem cum să evităm o anumită perioadă istorică pentru că suntem urmașii lor și pentru că noi înșine ne-am născut în comunism. Nu știu și nu cred că trebuie recuperat doar dintr-o perspectivă apăsat ideologică comunistă. La nivel de film, atunci când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), în film nu se vorbește explicit și nu se pronunță cuvântul comunism. Filmul este despre relațiile dintre oameni în tinerețea mea și sigur că comunismul era prezent în fiecare grăunte de cadru, de tensiune, de plan în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.
• Filmul este despre relațiile dintre oameni în tinerețea mea și sigur că comunismul era prezent în fiecare grăunte de cadru, de tensiune, de plan în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Dar nu e direct. Cred că dacă găsești tonalitatea potrivită, toate poveștile personale legate de aceea periaodă e bine să fie recuperate și dăruite spațiului public.
• De aceea cred că fiecare mic exemplu de dizidență anonimă ar trebui scos la iveală. Poate că nu am avut mari eroi ca Havel, dar dacă am avut o mică rezistență ar fi bine să vorbim despre ea și ne-ar aduce o alinare morală.
• Ce ne explodează acum în față este faptul că nu mai funcționează treaba asta de mii de ani – cu garduri și cu granițe. Ideal ar fi fost să fi fost prevăzut că vom ajunge în acest punct, să nu fi fost atât de egoiști ca națiuni în Occident. În loc să le halim resursele vreme de 500 de ani poate că mai multă echitate ar fi necesară. Dacă nu va fi mai multă echitate, atunci toate lucrurile astea se vor echilibra în mod natural.
• E lăudabil, desigur, însă noi am pierdut războiul ăsta încă din 1991 undeva atunci când toate sălile RADEF s-au pierdut. Unele simplu pentru că le crăpase pur și simplu sistemul de încălzire peste iarnă și odată cu sălile acestea am pierdut ceva mult mai important. Vreme de 30 de ani obiceiul românilor de a merge la film, care exista, era un obicei cultural – de a ieși din casă să vezi un film într-un spațiu public, dar s-a pierdut de tot.

Daniela Rațiu: Cristian Mungiu, cartea dumneavoastră apărută la editura Humanitas, Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, a avut lansare la Timișoara. Ați declarat că ați fost întrebat de ce acum, în condițiile în care ați notat încă din în anii 90, într-un caiet studențesc, în dialog cu bunica dumneavoastră încercând să recuperați poveștile ei, refugiul.

Mă gândeam că, de fapt, cărțile trebuie scrise atunci când este timpul lor, chiar dacă le porți cu tine. Ca să deschidem interviul într-un context mai larg, aș începe de la aceste povești comune de familie despre care vorbeam – cele legate de refugiu și care sunt tot mai recuperate în spațiul public, în cărți sau ale manifestări artistice. Este nevoie să recuperăm istoria? Întreb asta pentru că există și acest curent: mai lăsați-ne cu rușii, mai lăsați-ne cu comunismul.

Cristian Mungiu: Cred că depinde cui i se pune întrebarea. Eu cred că cel mai important e să avem obiceiul de a încerca să recuperăm istoriile personale de familie, chiar și doar în spațiul personal, al familiei, indiferent ce povești au trăit bunicii noștri, indiferent cât de dramatic sau mai puțin dramatic au fost acestea. Că biografiile lor s-au intersectat cu marea istorie asta e secundar, dar cred că e esențial și util pentru orice familie, pentru relațiile din cadrul unei familii, să știe cum a fost viața celor din care se trag. Iar dacă ai înclinație spre povestire, atunci cu atât mai bine să le faci publice fără obsesia de a fi bestseller, nu despre asta e voba.

Dincolo de chestiunea de familie, cred că este cea mai prețioasă și accesibilă formă de a înțelege consecințele reale și concrete ale istoriei asupra oamenilor. Nu doar citim cărți de istorie, cu atât mai mult cu cât e mai poziționată istoria din punct de vedere ideologic pentru o epocă sau alta, ci încercând să înțelegem cum i-a afectat pe cei apropiați, pe cei din familia ta. Când privești așa lucrurile, atunci toate dramele astea se simt altfel, nu mai sunt anonime, abstracte.

Aflăm că au murit sute de oameni în Gaza sau un milion mor în Africa din cauza foametei și a lipsei de apă, ne pare rău în principiu, dar nu ne doare atât de tare pentru că nu ne putem imagina ce li se întâmplă acelor oameni din perspectiva vieții noastre de acum, feriți de război pe teritoriul nostru. Dar nu a fost întotdeauna așa.

Legat de comunism, e adevărat că a fost o perioadă după căderea lui Ceaușescu când a fost o adevărată avalanșă de recuperări. Atunci când recuperarea se referă la o poveste de familie nu avem cum să evităm o anumită perioadă istorică pentru că suntem urmașii lor și pentru că noi înșine ne-am născut în comunism. Nu știu și nu cred că trebuie recuperat doar dintr-o perspectivă apăsat ideologică comunistă.

La nivel de film, atunci când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), nu se vorbește explicit și nu se pronunță cuvântul comunism în film. Filmul este despre relațiile dintre oameni în tinerețea mea și sigur că comunismul era prezent în fiecare grăunte de cadru, de tensiune, de plan în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Dar nu e direct. Cred că dacă găsești tonalitatea potrivită, toate poveștile personale legate de aceea periaodă e bine să fie recuperate și dăruite spațiului public.

Nu neapărat sub forma unor cărți. Avem internet, bloguri. Cu ocazia lansării acestei cărți am descoperit faptul că foarte mulți oameni au genul acesta de povești în familie, dar am constat și cât de atașați empatic sunt oamenii de dramele pe care le-au trăit ai lor. Ce mai rămâne este să fie povestite de cei care sunt capabili să o facă. Nu oricine e capabil să transpună asemenea povești de familie, dar dacă sunt capabili de această intreprinere creativă trebuie să facă.

Ați mai spus aseară la lansarea de la Timișoara un lucru care mi-a rămas in minte. Noi românii avem un dispreț pentru noi înșine…

Nu am folosit eu acest cuvânt.

Nu, nu, desigur. Eu încerc să ajung la ceea ce ați afirmat punând în legătura afirmația cu un fapt. Avem ceea ce s-ar putea numi mai corect ură de sine, e un termen mai folosit în analizele istorice. Și ați spus că poate faptul că oamenii au acceptat pur și simplu istoria, și-au luat bocceluța și au plecat fără să se opună,  poate și asta ne-a determinat istoria. Deși s-ar putea spune că în general am fost striviți de marea istorie.

Nu cred că rezistența la acel moment ar fi trebuit să vină de la refugiați, de la populația civilă, mai degrabă cred că statul trebuia să își pună problema ce se câștigă pe termen lung și ce se pierde din această atitudine non-combativă. Desigur, la acel moment, decidenții politici ai momentului au considerat că ar fi murit niște oameni și punct, că nu am fi avut nicio șansă să ținem piept rușilor.

Dar nu e vorba despre chestiunea militară. Am în vedere un alt aspect. Poate dacă ne-am fi opus, am fi câștigat un strop de demnitate. Nu sunt în poziția ca acum să dau sfaturi, dar nu cred că istoria noastră e populată cu foarte multe momente din acestea.

Am avut aseară un dialog cu cineva și vorbeam despre fenomenul rezistenței de la noi, mă refer la istoria rezistenței din munți care face parte din momentele de demnitate ale poporului chiar dacă nu a dus la răsturnarea regimului comunist. Chiar dacă nu a dus la mișcări de masă, azi ne putem raporta la acele pagini de istorie, la faptul că au fost oameni care s-au împotrivit chiar dacă lipsit de șansele. De genul acesta de momente în istorie am fi fost poate mai mândri de noi înșine privind retrospectiv istoria. Dacă e o lipsă de stimă de sine la nivel de popor, probabil vine și din asta.

Dacă ne uităm în urmă nu avem sentimentul că am contribuit la marea istorie, dar și că poate nu am fost suficient de demni și de fermi în anumite momente ale istoriei atunci când poate am fi putut face mai mult. În același timp, ascunzișul ăsta prin tufișuri e o formă de supraviețuire pentru că orice animal pe lumea asta se luptă cu armele pe care le are, dacă ar fi să mă folosesc de exemple din regnul animal. Când ești un animal mic, când simți primejdia, trebuie să fugi să te ascunzi, altfel e moarte sigură.

Ca jurnalist și scriitor am această preocupare/curiozitate, poate și pentru că fiecare dezvoltă o obsesie pentru o temă, dar mai corect ar fi să îi spunem perseverență și asta ajută să înțelegi un subiect anume, pentru că cercetezi, nu iei de-a gata. Pentru că tot vorbeam despre fostul regim și ați atins acest subiect al lipsei de dizidență, cercetarea dosarelor din arhivele CNSAS relevă foarte clar că a existat dizidență la nivelul oamenilor simpli.

În mod constant, pe tot timpul regimului. Dacă fenomenul dizidenței nu s-a coagulat în rândul elitelor este și pentru că au fost decimate după instaurarea comunismului – anii `50 de teroare, aparenta relaxare în anii `60 și apoi revoluția culturală a lui Ceaușescu din `72 care a adus cultul personalității și tot ce a urmat. Cu toate aceastea, a existat o dizidență a oamenilor simpli. De la coafeze, la muncitori. Kilometri de dosare. Sistemul era însă diabolic. Un adevărat sistem de distrugere socială, o mașinărie diabolică – de la destructurarea anturajului, presiuni la locul de muncă, pierderea locului de muncă, supuși presiunilor psihice și internați, diagnosticul era de ”delir revendicativ”.

Și mai diabolic a fost faptul că Ceaușescu, sensibil la imaginea externă, a decis ca orice formă de protest, de dizidență, să treacă pe la Miliție, faptele de dizidență au fost încadrate la infracțiuni de drept comun, desigur sub atenta observație și supraveghere a Securității, brațul de fier al PCR și a lui Ceaușescu, Conducătorul suprem.

Așa a fost, doar că este rezonabil să spunem că noi ca civili am pierdut războiul cu acest sistem. Desigur a existat și în alte părți un sistem represiv, fiecare a făcut în spațiul geografic în care a fost tot ce a putut, dar când mă refer la fapte istorice care să ne fi dat mai multă demnitate nu mă refer doar la perioada comunistă. Mă gândesc și mult mai în trecut de regimul comunist. Eu am copii și pot să vă spun că și ei își pun problema, dacă vorbim de marea istorie, care sunt acele momente în care am avut și noi o contribuție.

Dacă trecem peste festivismul comunist și felul în care ideologii regimului au rescris istoria care ne învăța că noi am ținut piept barbarilor ca să își consturiască occidentalii catedralele și dacă ești onest nu găsșeti multe alte fapte istorice de mare greutate decât că în sine am rezistat cum am putut ca identitate într-o zonă atât de complicată geografic. Este și asta deja o reușită în sine.

Mi se pare just să ne întrebăm dacă nu am fi putut mai bine dintr-o perspectivă a istoriei, dacă am putea face noi mai mult. Acum ce s-a întâmplat s-a întâmplat, atât am putut. De aceea cred că fiecare mic exemplu de dizidență anonimă ar trebui scos la iveală. Poate că nu am avut mari eroi ca Havel, dar dacă am avut o mică rezistență ar fi bine să vorbim despre ea și ne-ar aduce o alinare morală.

În contextul acesta, oare nu suntem tributari unei gândiri/priviri grandioase asupra istoriei? Și asta într-un raport real cu cine suntem noi și ceea ce realmente putem/puteam face? Totul astăzi trebuie să fie grandios sau nu înseamnă nimic.

Eu încerc să îmi explic de ce avem această rezervă atunci când ne privim pe noi însine. În general, nu trebui să nimic. Dar nu poți să nu constați. Mă uit la felul în care reacționează un popor atunci când un sportiv câștigă un premiu, există o nevoie de legitimare colosală, aproape o identificare. O nevoie de solidarizare cu cineva care este competetent, căștigă un premiu important într-un domeiu.

Ne punem cu toții în spatele lui, deși nu avem niciun merit. Toate popoarele au asta, e firesc pentru că îți dorești ca tribul tău să fie mai cu moț. Ocaziile și motivele istorice nu sunt însă foarte multe. Așa îmi explic această nevoie de proiecție grandioasă. Nu trebuie să fim mulțumiți, trebuie să dorim să ne depășim condiția. Întotdeauna. Mă întorc tot la un exemplul din sport și mă refer la noi, Europa unde suntem 50 de națiuni. Dacă le listezi, trebuie să fie cineva si pe locul 46, aritmetic vorbind așa e corect. La un moment dat, s-ar putea să nu fii mulțumit și vrei să fii și tu pe locul 3 sau un loc 1.

Revenind la cartea dumnevoastră. Toate poveștile acestea de refugiu au fost pricinuite de ruși, URSS pe atunci. Istoria e nemiloasă, sună clișeic, dar astăzi Rusia lui Putin este o amenințare reală pentru noi, chiar dacă suntem în NATO. Războiul din Ucraina și cel din Israel ne arată că nimic nu s-a schimbat cumva, războaiele se duc la fel de convențional – tancuri, bombe, sodați. Astfel că, iată, mai multă civilizație nu înseamnă mai puțin război.

Aseară, vorbind după lansare cu Vasile Ernu, prezent la eveniment, spuneam că e aproape biblic felul în care teroriștii Hamas au intrat în kibuțuri și au trecut prin foc și sabie copii, femei, bătrâni. Au decapitat copii. Au luat ostatici civili. Totul de o ferocitate care îți îngheață sângele în vene. Apoi, Rusia în Ucraina, dincolo de confruntarea militară, în raport cu civilii, se comportă feroce și inuman. Au luat zeci de mii de copii ducându-i în Rusia. Unda asta de șoc a acestor războaie a rescris lumea, iar noi suntem extrem de aproape geografic de ruși. Cum se resimte apropierea asta? Suflul rece în ceafă la rușilor?

În punctul acesta al discuției suntem mai aproape de meditația din ultimul meu film care în mare măsură despre asta e vorba…

RMN..

Despre pierderea iluziilor în raport cu cine suntem noi ca oameni. Nu ca români, nu ca europeni. Nu e vorba despre o identitate națională, ci despre cine suntem noi ca oameni. Niște animale foarte simple, crude și tribale care au nevoie să își câștige spațiu vital și ar da în cap oricui pentru asta. Că treptat, istoric vorbind,  am avut și momente de pace, că în momente de conflict reușim cumva, până la urmă, să facem pace, asta este altceva. În esență, nu ne-am schimbat ca fire. Nu ne-am schimbat pentru că evolutiv vorbind nu au trecut așa de mult timp încât să credem că empatia care este o calitate dobândită ar fi putut să fie primordială față de instinctul de supraviețuire.

Instincul de supraviețuire este în continuare 80% din creierul nostru, iar empatia ocupa mult mai puțin. Singura speranță neurologică este că doar lobul nostru frontal e cel care mai crește, aparent găzduiește empatia. Să sperăm că mai evoluăm și la un moment dat vom fi mai emaptici decât reușim să fim acum. Altfel, de fapt, noi suntem intoxicați de propria noastră părere despre noi înșine cum că am fi niște ființe de lumină, superioare, rezonabile, înțelepte. E trist să constați că nu e așa de fapt.

Am căzut de sus pentru că au fost 70 de ani de pace în Europa. Dar unde au fost acești 70 de ani de pace? În Europa. Doar că sacul s-a rupt într-o mulțime de alte locuri.

Nu ne pasă de toți cei care mor anonimi într-o lume și asta pentru că sunt departe de noi. Noi punem problema acestor războaie din perspectiva valurilor de refugiați care ne afectează pe noi. Vin migranți din Siria, din Africa, dar cum trăiesc oamenii ăia ne pasă prea puțin. De ce vin oamenii aceia? Cât nu au acces la apă cei din Africa ne interesează prea puțin. Ne punem problema doar că vin pe capul nostru. Oamenii aceia au același drept ca al nostru de a își căuta un loc pe lumea asta ca să supraviețuiască, cel puțin.

Ca să trăiască cel puțin decent. Ce ne explodează acum în față este faptul că nu mai funcționează treaba asta de mii de ani – cu garduri și cu granițe. Ideal ar fi fost să fi fost prevăzut că vom ajunge în acest punct, să nu fi fost atât de egoiști ca națiuni în Occident. În loc să le halim resursele vreme de 500 de ani poate că mai multă echitate ar fi necesară. Dacă nu va fi mai multă echitate, atunci toate lucrurile astea se vor echilibra în mod natural.

Războiul echilibrează dezacordurile astea socio-politico-economice?

Războiul e inevitabil. Atunci când sunt interese atât de divergente, cum altfel le poti regla?! Este o chestiune aproape darwinistă. Sunt atâtea popoare în istorie care au disparut complet și nu-și mai aduce nimeni aminte de ele. Au pierdut. E un proces firesc dacă vezi dintr-o perspectivă evolutistă. Dacă le privești uman, fiecare își caută propria fericire. Dacă le privești la scară istorică, tot ce poți să faci este să investești în valorile pe care le crezi rezonabile și în consonanță cu tine însuți, să mori împăcat.

Ce funcție mai are cartea, filmul? De la primul film Intrarea unui tren în gara din La Ciotat,  din 1895, alb-negru și mut, regizat și produs de Auguste și Louis Lumière – 50 de secunde de emoție pură pentru spectatorii de atunci au crezut că locomotiva va ieși din ecran, și astăzi?

Cred că au niște funcțiuni foarte importante. Dacă ne gândim doar la faptul că istoria pe care o studiem e istoria consemnată. Noi studiem o istorie de 5000 de ani pentru că de atunci a început să fie consemnată. Ea a existat și înainte de a fi consemnată, ne bazăm pe ce avem. Venind la zi, cărțile, fotografiile și filmul nu fac decât să consemneze această grozavă bogăție de interpretări personale.  

Consemnează, dar a avut/are și această funcție de a schimba comportamente sociale, politice, individuale. Mai are filmul, cartea această putere de schimbare?

Schimbă și astăzi, poate nu cărțile și filmele, ci echivalentul lor tehnologic care este internetul de astăzi, cu tot conținutul, YouTube, continuă să schimbe fundamental felul în care gândim. Nu trebuie să rămânem ancorați în trecut. Cartea și filmul, da, erau mai puternice în alte timpuri, sunt și astăzi, poate nu chiar într-o așa măsură cum o făceau în alte timpuri. Iată vorbim în fața acestui telefon și acesta are un rol la fel de colosal de important în modelarea vieților noastre precum l-au avut la vremea lor alte invenții cum a fost tiparul sau radioul.

În acest context, este Inteligența Artificială o amenințare pentru creatorul de conținut, în raport cu cartea și filmul. Dau exemplul scrisorii deschise din vara aceasta, în care 8.000 de scriitori, printre care Margaret Atwood, Jonathan Franzen si Philip Pullman, au acuzat folosirea fără acord prin copierea unor porțiuni mari de text și extragerea de informații din operele lor pentru a ”hrăni” IA. Semnatarii scrisorii au cerut acordarea de compensații, dar și au cerut companiilor de IA să nu mai folosească munca scriitorilor fără consimțământ și fără credit. 

Nu sunt atât de vizionar ca să îmi dau seama unde vor duce toate astea, însă la fel și dacă pui datele potrivite într-un computer și poate scoate o variantă de carte, de scenariu, ca să nu mai zic de un film, că probabil nu vei vedea diferența dintre o mare operă și un astfel de produs IA.

Discuția are de a face cu dimensiunea etică și privește cu ce hrănim noi Inteligența Artificială. Poate că nu ar avea nicio creativitate dacă ar fi hrănite de IT-iști care le-au creat, simple informații, cuvinte. Dar că un computer ar putea la un moment dat să creeze conținut în locul creatorilor, da, așa se pare că se va întâmpla. Însă cred și că suntem pradă aceluiași gen de panică pe care au simțit-o și aurarii sau cei care suflau să facă sticlă, mă refer și la perioada Revoluției Industriale. Tehnologia evoluează, așa a fost întotdeauna.

Dacă vorbim despre dimenisiunea etică, schimbările acestea lovesc și vor lovi social în marginali, cei care nu au acces la HighTech. Sunt miloane de oameni care nu vor avea acces nici în 5 nici în 10 ani. Perdanții oricăror timpuri.

Au acces. Lumea este supra-globalizată. Oriunde în lume e un telefon, au acces. Nu vor avea acces, spre exemplu, la tehnologia medicală de ultimă generație care să trimită nano-roboți la creier să rezolve problema cancerului și tumorile la creier, dar nu vom avea acces nici noi aici în România.

Întotdeana vor avea acces la tehnologia de ultimă generație cei mai avantajați. Așa a fost întotdeauna. Din acest punct de vedere, nu e nicio schimbare față de orice altă perioadă din istorie. Lumea se împarte între cei mai putenrici și cei mai slabi.

Ați povestit la lansare că în noiembrie 1989 ați fost la Timișoara în calitate de corespondent al Opiniei studențești și că ați regretat că nu ați mai stat un pic cât să fi prins evenimentele din Decembrie 1989 de la Timișoara.

Pe jumătate era o glumă. Da, nu era niciun semn că se va întâmpla un eveniment istoric de magnitutdinea a ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Flacăra de la Timișoara care a dus la căderea regimului communist. Pentru mine care eram un tânăr aspirant în ale jurnalismului să fi participat atunci ar fi fost colosal. Așa eram doar în Iași…

Și în Iași au fost tensiuni. A fost un protest, dacă nu mă înșel, pe 14 decembrie.  

Așa este. Este adevărat că au fost mai multe fitile, însă, iată, focul revoluției nu s-a aprins de la niciunul dintre acestea. Ce vreau să spun este că, dacă ești în zona asta de interes a povestirii unor istorii personale care să aibă și o relevanță istorică, nu poți decât să fii la momentul potrivit în locul potrivit și că probabil că atunci am trecut cel mai aproape în viața mea de a fi la locul potrivit – al istoriei mari la care aș fi putut lua parte. Însă nu este nicio pagubă pentru Istoria mare sau cea mică faptul că nu am fost eu prezent. Am trăit la fel de intens revoluția ca oricare dintre români, fie de la Salonta sau la Darabani.

Sunteți la Timișoara pentru Les films de Cannes. Timișoara a repus în circuitul public două cinematografe importante – Victoria și Timiș, cinematografe de artă și nu în mall. E mult spus? Ca timișoreancă nu pot decât să mă bucur.

Și eu mă bucur, însă nu mă pot iluziona. Noi am pierdut războiul ăsta complet. Nici nu mai contează acum în anul de grație 2023 dacă recuperăm aceste cinematografe și le redăm publicului. E lăudabil, desigur, însă noi am pierdut războiul ăsta încă din 1991 undeva atunci când toate sălile RADEF s-au pierdut. Unele simplu pentru că le crăpase pur și simplu sistemul de încălzire peste iarnă și odată cu sălile acestea am pierdut ceva mult mai important.

Vreme de 30 de ani obiceiul românilor de a merge la film, care exista, era un obicei cultural – de a ieși din casă să vezi un film într-un spațiu public, dar s-a pierdut de tot. Acum acest obieci nu mai există, așa că nu cred că contează foarte mult, decât pentru niște nostalgici ai genului. E foarte greu să mai recuperezi acest obiect. Foarte greu. Obiceiul acesta s-a pierdut chiar și în tările care și-au păstrat sălile.

Să mergi la film la cinema e mai mult un apanaj al generațiilor noastre, cei tineri nu simt nevoia să meargă la cinema. Se uită pe telefon bine merci și nu văd de ce regretăm noi că nu stăm timp de două  ore într-un scaun la cinema. Trebuie să ne adaptăm lumii în care trărim. Să înțelegem în ce sens se schimbă lumea și poate la un moment dat să ne dăm deoparte și să zicem, ok, pe acest drum eu am devenit/sunt vetust. Evoluția istorică e asta, nu poți să întorci lucrurile înapoi.

CRISTIAN MUNGIU s-a născut la Iași, pe 27 aprilie 1968, într-o familie de profesori (mama, Maria, era profesoară de română la liceu, iar tatăl, Ostin-Costel, profesor de farmacologie la Facultatea de Medicină). A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Iași, perioadă în care a scris la Opinia studenţească și a lucrat la diverse publicaţii, la radio și televiziune. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București.

Pe parcursul studiilor universitare și după aceea, a realizat mai multe filme de scurtmetraj. Ca autor de lungmetraj, a debutat în 2002 cu Occident, care a avut premiera la Cannes. În 2003 a publicat la Editura Liternet volumul de scenarii literare 7 povestiri.

Cristian Mungiu a scris scenariile tuturor filmelor sale, fiind recompensat cu numeroase premii și distincţii, printre care, la Cannes, cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (După dealuri, 2012), cea mai bună regie (Bacalaureat, 2016) și Palme d’Or (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007). S-a dedicat universului cinematografiei, ca scenarist, regizor, producător, organizator de festivaluri și tutore, continuând să publice ocazional articole, note de călătorie, pagini de jurnal, scenarii.