Zilele trecute, în contextul unor discuții despre pupatul moaștelor, am scris pe Facebook că eu merg la biserică, pup moaște, pup icoane. Fac ceea ce simt eu în biserica mea, cea ortodoxă. Și fac asta pentru că fix asta vreau și asta simt.
Au fost destul de multe comentarii la acea postare, unii erau de acord cu mine, alții, deloc. Și nu am nicio problemă să mă contrazică cineva, cât timp văd buna credință și bunul-simț.
Un comentariu, însă, m-a făcut să simt gheață pe șira spinării. Un domn se întreba de ce oamenii se gândesc că niște moaște le dau putere, în loc “să aleagă calea corectă”? Adică aceea a necredinței în ceea ce ei consideră sfânt.
„Calea corectă”.
Într-o fracțiune de secundă mi-au venit în cap toate crimele și toate abuzurile care s-au făcut și încă se mai fac pentru că unii vor ca toți să alegem “calea lor corectă”.
Astăzi am scris câteva rânduri despre Elena Lasconi și referendumul pentru familie, la care a votat „da”. Și aici părerile au fost împărțite. Una dintre ele mi-a dat, la fel, fiori. Un domn împărțea lumea în două. Cea „normală”, referindu-se la heterosexuali, și cea “anormală”, referindu-se la homosexuali.
E foarte greu, poate imposibil, să vorbești în acest moment, în țara, asta despre subiecte precum familie, căsătorie, religie, homosexualitate.
Eu, recunosc, nu cred că am găsit calea nici să mă fac înțeleasă pe deplin, nici să înțeleg mare lucru din jurul meu. Lumea noastră încă se împarte între „normală” și „anormală”. Sau între „creștini” și „cretini”, cum erau celebrele schimburi de replici pe aici, pe Facebook, în perioada referendumului.
La toate astea, să mai adăugăm o clasă politică slabă, plină de impostori, o educație, la nivel de societate, care e la pământ, o mulțime de nemernici care defilează cu Dumnezeu în gură, în timp ce nu dau doi bani pe respect, pe empatie, pe dragoste față de semeni, plus o proastă înțelegere a ceea ce înseamnă dreptul la opinie, și, poate, în felul ăsta, o să pricepem de ce am ajuns nu la marginea, ci fix în mijlocul prăpastiei, ca popor.
