Născută în 1909, Lena Constante a fost o intelectuală de stânga, artistă plastică de mare originalitate, soția lui Harry Brauner, celebrul folclorist, condamnat și el în lotul Pătrășcanu. Ultima notație din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, cu puțin timp înaintea accidentului fatal, menționează o excursie la Cabana Diham împreună cu Pătrășcanu, soția acestuia Elena (Hertha), precum și Harry Brauner și Lena Constante. Putem să ne imaginăm cum ar fi încercat torționarii lui Dej să „lărgească” grupul implicându-l pe autorul „Jocului de-a vacanța”.
Odată cu ocupația sovietică, România intrase în era anchetelor și persecuțiilor în masă. Implicată în investigația ordonată de Dej, Lena Constante a încercat inițial să se opună acuzațiilor suprarealiste: complot antistatal, trădare de patrie, naționalism burghez, titoism. Ulterior, mai ales după ce Belu Zilber a cedat și a devenit complice la fabricarea scenariului delirant prezentat drept act de acuzare la procesul cu ușile închise din aprilie 1954, a cedat și ea.
Nu l-a iertat pe Zilber și a vorbit despre aceste clipe cumplite în cartea ei „Evadarea tăcută – Trei mii de zile în închisorile românești” (ediția originală a fost publicată în Franța în 1990, iar cea românească a apărut la Humanitas). Apărută în engleză în 1995 la University of California Press, cartea de memorii a Lenei Constante beneficiază de un studiu introductiv semnat de profesoara Gail Kligman, autoarea unor lucrări esențiale despre români (amintesc aici „Politica duplicității”).
Asemeni unei Margarete Buber-Neumann, supraviețuitoarea lagărelor staliniste și naziste, Lena Constante a făcut din mărturisire și memorie valori cruciale ale propriei supraviețuiri.
A descris cu detalii abominabilele umilințe suferite în perioada de detenție solitară, dar și momentele de solidaritate umană pe care le-a trăit în infernul concentraționar. Cartea ei este un document capital pentru înțelegerea a ceea ce a fost noaptea totalitară.
Mi-a fost dat, grație prietenilor mei Oana și Arsen Santighian, să-l cunosc în Statele Unite pe Emanuel Rupenian, ființă de mare sensibilitate, nepotul lui Herant Torossian, condamnat în procesul Pătrășcanu. Dl. Rupenian a fost el însuși condamnat întrucât, la un moment dat, fusese secretarul lui Pătrășcanu. Soția sa, Marta Constantinidi, este menționată în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt. Mă gândesc la toți acești oameni nevinovați, aruncați în temnițele comuniste ca urmare a unei viziuni conspiratorial-paranoice despre istorie. Orice urmă de diferență, orice expresie de curaj uman era privită de cerberii epocii drept potențial subversiv.
Rolul a ceea ce numim procese-spectacol era exact acela de a institui o stare de panică generalizată. În plus, victimele erau alese din acele categorii sociale și etnice menite să instige pulsiuni colective de agresivitate și răzbunare. Se căutau mereu țapi ispășitori. Anti-intelectualismul și antisemitismul (camuflat drept anti-sionism) au jucat un rol important în înscenările judiciare din anii ’50 în Europa de Est. Să ne amintim de procesul Slansky, unde majoritatea celor condamnați la moarte erau ilegaliști evrei. La București, alături de Pătrășcanu, era împușcat Remus Koffler.
În cazul Pătrășcanu, Dej urmărea eliminarea unui potențial rival. Consilierii sovietici au fost cei care au ajutat la născocirea temelor centrale ale presupusei conspirații. Lena Constante, ființă în fond apolitică, s-a trezit implicată într-un păienjeniș de legende, înțelegând că adevărul era ultimul lucru de care aveau nevoie anchetatorii. Important pentru ei era să ofere liderului suprem confesiunile acuzaților, oricât de năucitoare ar fi fost acestea. Pătrășcanu a refuat să mărturisească și și-a sfidat torționarii. Până la sfârșitul zilelor, Lena Constante a admirat curajul etic al acestui om. Fără a-l idealiza, e important să privim cu luciditate ce a însemnat procesul din 1954. Iar pentru a înțelege oroarea totalitară, cartea Lenei Constante ne va fi mereu de imens ajutor.
