Goe la clasă
„Dar pe mine când mă pui!?” Puii… cui? Pe vremea mea (ah, m-am hodorogit la numai treizeci și șapte de ani) se zicea „puneți”. Azi, „dumneavoastră” și alte formule de politețe aproape că au dispărut din vocabularul celor mici. Nu, nu te pun acum, îți aștepți rândul. Indignare, îmbufnare, cap lovește bancă. Are doar opt ani. Doar? Reformulez: are opt ani!!
Îi vine în final rândul. „Acum poți să răspunzi” îi zic. „Nu!”. Am ratat momentul. El voia atunci, dar ce să-i faci, mai erau și alții înainte. Surprinzător, clasa, ora, sistemul nu au fost gândite cu el ca protagonist. „Te rog să răspunzi”. „Nu!”. Cartea, caietul, penarul, toate se închid cu vaiet și cu zbucium și aterizează în ghiozdan. E cald în clasă, e mijlocul orei, dar geaca e deja pe el: e gata de plecare. „Te rog deschide cartea și caietul și rezolvă…” „Nu!”
Acum e pe jos și lovește podeaua cu pumnii. Consternat e mult spus, dar sunt pe-aproape. Îmi spun, în gând: „are opt ani” și nu știu dacă să formulez cu doar sau cu exasperare. Îl las într-ale lui, că de atins nu mai atingi veci copii la ore – sunt dintr-un amestec de polistiren cu porțelan, fragili, extrem de casabili și nespus de ușor traumatizabili – și îmi duc ora la bun sfârșit. Sun părinte, doamnă, ce se petrece cu domnișorul (îmi mușc limba să nu-i zic Ionel sau Goe), păi știți…
Și cum nu mă ia doamna, spășită ce-i drept (alții sunt foarte bățoși și convinși de adevărul lor) cu ciorba de noțiuni ce trec astăzi sub denumirea de modern parenting, că nu i-au spus „Nu!” (copilul trebuie stimulat doar pozitiv), că nu s-a ridicat tonul la el (copilul e traumatizabil și face ce vede), că nu a fost pedepsit aproape niciodată (acel aproape pare suspect de aproape de 0%, evident, stimulat pozitiv, traumă etc.) și așa mai departe. Adicătelea, v-am livrat un bibelou, dom’ profesor, grijă să nu-l spargeți.
Copilul fragil
Problema-i una. Sunt tot mai mulți Ionei și Ionele, Goi și Goae, scoborâți din puful părintesc în zloata sălilor de clasă. Și mai e una, de percepție. Pentru că foarte multe dintre aceste bibelouri livrate cu eticheta „ATENȚIE – FRAGIL” se comportă prea puțin ca niște obiecte neînsuflețite, abuzate de hamali pe aeroporturi, și prea mult ca diavolul tasmanian, versiunea luni-tunată.
În esență, copilăria fabricată azi de mulți părinți (trecuți prin greutățile și lipsurile ultimilor ani de comunism și primilor ani de tranziție) pentru copiii lor este un tărâm al abundenței și al validării instantanee, din care experiențele neplăcute, dificile, efortul în sine, munca, pedepsele (ca să nu mai vorbim de palme la fund și alte asemenea blasfemii) au fost eradicate.
În locul lor, pe piedestalul ce găzduia odinioară principiile și valorile ce trebuiau inculcate pentru ca puerul să devină un adult funcțional, se înalță falnic statuia egoului infantil.
Rousseau și copilul romantic
Puțini știu că acest trend al copilului devenit ombelico del mondo, ajuns astăzi la forma lui extremă, este o moștenire a romanticilor, în a căror umbră conceptuală, bună sau rea, încă ne mișcăm. Până la începuturile secolului XIX, ideea copilului și a copilăriei ca elemente conținute dar totuși distincte de viața adulților era aproape inexistentă. Abia în ultimii două sute de ani apare, treptat, această lume specială cu odaia copilului, magazine de copii, jucării, cărți și muzică pentru copii, doctori pediatri, întregi branduri destinate exclusiv copiilor (și deci foarte scumpe) și multe altele.
Copilul devine o entitate distinctă (atât psihologic cât și material) de adulții din jurul lui. În fapt, se naște un mit al copilului, un mit ce a crescut atât în proporții cât și în numărul de variațiuni în ultimele două secole. De el se leagă Freud, Jung sau Huizinga, dar „capul răutăților” este Rousseau, chit că și acolo par să fi acționat influențe orfice sau neoplatonice.
„Copilăria are propriile sale forme de a vedea, de a gândi și a simți. Nu există nerozie mai mare decât încercarea de a le substitui cu ale noastre [ale adulților]” conchide Jean-Jaques, sentențios. Cartea lui de căpătâi în acest sens este Emile, sau despre educație, unde vedem consecințele firești ale doctrinei bunului sălbatic și stării naturale în mitologizarea copilului: acesta se naște învățat, sau mai degrabă înțelept într-ale lumii, dar societatea îl strică.
În opinia lui Rousseau, educația instituționalizată nu pregătește copilul să devină un adult funcțional și competent, ci îl înrobește.
E clocotul revoluționar ce avea să se reverse în următoarele decenii peste întreaga Europă.
Ideea e preluată de mai toți poeții și compozitorii romantici. „Gata cu Arta și Știința!” exclamă Wordsworth în Tables Turned. „Închideți frunzele acelea veștejite” (trimitere la manuale) și „veniți cu o inimă deschisă ce vede și absoarbe” în Natură, care-aduce „dulce înțelepciune.” E oglindirea poetică a ideii lui Rousseau că educația se face mai bine în natură decât în orașe, în școli, în biserici și seminare.
Pentru William Blake, educația formală (în esență religioasă, la acea vreme) plăsmuiește o imagine și mai sinistră: „Ca mieii, mii de băieți și fete ridică mâinile nevinovate” („Joia Sfântă”). Elevii sunt ca mieii duși la tăiat.
Utopismul noii revoluții romantice în educație
Punte peste ani. Mitul acesta este augmentat în cea de-a doua revoluție „romantică”, cea de la sfârșitul anilor ’60, când apare cultul copilului, mai degrabă ca o formă de critică a societății create de adulți. Copilul devine învățătorul adultului (exprimat poate cel mai bine în albumul de debut al formației Blood Sweat and Tears – Child is Father to the Man). Intrăm în era „child worship”.
Cu alte cuvinte, copilul se naște genial, dar regulile impuse de societate îl constrâng, îi frâng aripile și îl condamnă la mediocritate. Unul dintre exponenții acestui curent de gândire este sir Ken Robinson, care conferențiază în toată lumea, livrând aceste concepte greu de probat științific pe post de adevăr absolut și „nouă paradigmă”.
Do schools kill creativity? | Sir Ken Robinson – YouTube
De aici provine și conceptul de „child-centered learning” (educația centrată pe copil) pe care mulți pedagogi l-au însușit (cel puțin declarativ) fără să-l analizeze cu prea multă atenție. E un concept până la urmă lipsit de noimă, pentru că presupune un reper (față de care se distanțează) inexistent: Nu a existat niciodată adult-centered learning. Au existat și există doar diferite teorii cu privire la ce și mai ales cum trebuie să învețe respectivul copil, care a fost de la bun început în centrul preocupărilor dascălilor de pretutindeni.
Dar conceptul ne spune multe despre mentalitatea celor care l-au propus: ne întoarcem la Rousseau. „Oamenii se nasc liberi dar pretutindeni sunt în lanțuri” declară Rousseau în Contractul social. Parafrazând, „copiii se nasc geniali, dar pretutindeni sunt mediocrizați”.
Toate acestea nu fac decât să prelungească, tot mai mult, starea de inocență și naivitate a copilului (văzută drept un lucru bun) și sunt rodul unei gândiri utopice. Pe scurt: noi nu pregătim copiii să devină adulți funcționali în lumea de mâine, care, știm bine, e mai mult sau mai puțin la fel ca lumea de ieri și cea de azi. Noi schimbăm lumea de mâine educând altfel copilul de azi. Pot să înțeleg atractivitatea unui asemenea argument, dar este complet greșit. Și încă o dovadă a faptului că utopismul este periculos (mai multe în eseul Optimiști utopici – viziuni și resentimente – sunmedia.ro)
Metamorfoza incompletă
Rezultatul real al acestei gândiri utopice e că dascălii împreună cu părinții întârzie sau chiar frânează drastic maturizarea copilului, ferindu-l de realitățile neplăcute cu care se va confrunta odată ce „devine adult”. Dar expresia în sine e goală de sens, iar verbul prost ales. Astăzi, copilul nu „devine” adult. El se culcă la vârsta de 17 ani și 364 de zile în pătuțul cald al părinților, se înfășoară într-un cocon, iar a doua zi în zori, puf! se metamorfozează într-un fluture adult, cu responsabilități, răspundere penală și drept de vot. Și-acum zboară, voinicule, zboară. Zboară de poți!
Adultul nu devine, ci se transformă, literalmente peste noapte, din copilul răsfățat în adultul responsabil. Încă de mici creăm această ruptură clară, pe care mai apoi o consolidăm constant: „Când împlinești optsprezece ani, poți să faci ce vrei, până atunci, faci ce-ți zic eu!”.
Creșterea copilului depinde, astfel, de o convenție arbitrar-legală. Dacă înjunghii profesorul la 18 ani împliniți, legea te vede pe deplin responsabil de fapta ta. Dacă o faci cu o zi înainte – nu mai ești chiar atât de responsabil. Să fim înțeleși: nu critic legea. Legile sunt, volens nolens, abstracțiuni cu diferite grade de aplicabilitate la situații concrete. Și legea admite, totuși, nuanțe. În esență, ea funcționează strict ca mod de a gestiona infracțiunile comise de persoane considerate a fi „nu pe deplin responsabile în fața legii”.
Însă legea nu funcționează ca reper în dezvoltarea psihologică a copilului. Și totuși, mulți părinți sedimentează această concepție în mintea odraslelor încă de la o vârstă fragedă. Și de-aici, potopul de reacții stereotipice care însoțesc educația copilului până la fatidica vârstă de optsprezece ani, dintre care unele expuse în prologul acestei poliloghii: „Lasă-l, că-i mic, nu știe/nu înțelege” (atunci de ce nu-i explici până înțelege?). „Lasă, că acum îi mic, are timp să [orice] când va fi adult” (nu, nu va face [x] când e adult dacă nu-l înveți să facă asta încă de acum).
„Traumatizarea” – o obsesie bolnăvicioasă
Gradul perceput de sensibilitate al copiilor la lumea din jurul lor pare să crească direct proporțional cu gradul de afectare al părinților îmbuibați cu teorii de modern-parenting. Și toate temerile lor și-au găsit întrupare într-un cuvânt cheie – prost înțeles și chiar mai prost folosit: traumă (traumatizare). Astăzi, descoperim că „notele traumatizează” (evident, notele proaste), că temele traumatizează („are prea multe de făcut”), că disciplinele în sine traumatizează (cu precădere matematica, că aia cere efort mental sporit), ca să nu mai vorbim de disciplină. Orice subiect abordat la școală și considerat inoportun de părinți, desigur, traumatizează și el.
Mai mult, copilul nu trebuie să trăiască stări de disconfort de niciun fel. Disconfort fizic (vai săracul, i-a fost foame, e obosit, îi era sete, îl durea X sau Y) – pas! „L-a nenorocit la sport, a venit acasă roșu la față și transpirat!” Copilul e scutit de muncă, nu-și ajută părinții, pentru că e copil, nu? Disconfort psihic? Ferească sfântul! Chiar mai grav. Nu trebuie să simtă tristețe, frustrare, supărare, vinovăție, nemulțumire, disperare, nu, nu și nu! Toate acestea îl… Ați ghicit. Traumatizează.
Găsesc absolut fascinant că acești adepți ai infantilizării copilului, care-și protejează sau încearcă să-și protejeze copiii de orice disconfort, fie el fizic sau psihic, sunt totuși deschiși ideii de vaccinare.
Care înseamnă taman asta: doze mici de „ce e neplăcut” ca să ne obișnuim organismul și să-l pregătim să facă față atunci când boala (acel ceva neplăcut) ne lovește în forță. În instituțiile de educație occidentale s-a ajuns deja la forme extreme de protejare a mitului copilului, ce presupun „spații sigure”, cenzură, consiliere pe probleme ideologice (vai! Copilul a intrat în contact cu idei greu de digerat) și altele.
Iar consecințele încep să se vadă. Pe rețelele de socializare (în special în Vest, dar și în România de la o vreme) abundă memele în care adulți, teoretic în toată firea, se vaită de traumele existențiale la care sunt supuși, cea mai mare fiind, evident, că trebuie să se trezească dimineața să meargă la muncă. Cu precădere lunea.
Din păcate, ca orice alt termen folosit mult prea des, și termenul de „traumă” a fost devalizat. Case in point: elevii mei din ciclul primar îl folosesc cu zâmbetul pe buze, adesea ironic. Nu mai înseamnă mare lucru pentru ei.
În loc de concluzii, câteva soluții
Trăim în cea mai prosperă perioadă a existenței umanității, potrivit tuturor măsurătorilor relevante (vezi Steven Pinker: Honestly, This is the Best Time to Be Alive | Steven Pinker). Invariabil, acest grad nemaiîntâlnit de confort (pe care, copii întârziați fiind, îl negăm și îl boscorodim într-una) a plăsmuit bule de puf și validare imediată în jurul copiilor noștri. E o iluzie. Aceste bule ajung să se spargă la un moment dat, pentru că în ciuda relativului confort material, oamenii au fost, sunt și vor fi răutăcioși, competitivi, oportuniști și egoiști. Adevăratele traume vor apărea atunci când acești copii în trupuri de adulți se vor confrunta pentru prima oară cu realitatea din afara bulei unei copilării întârziate.
Alternativa? Mai pe larg într-un viitor articol, dar pe scurt: copilul trebuie inițiat. Pregătit pentru viața reală, nu pentru idealuri utopice. Egoul infantil trebuie ucis.
Știu, există obsesia „copilului interior”, un mit din păcate prost înțeles. Copilul trebuie supus la efort, trebuie să își însușească mentalitatea eroului pornit în aventură: comoara se câștigă cu multă muncă și sudoare. Despre asta vorbesc basmele, despre asta au vorbit cu multă înțelepciune Joseph Campbell, Otto Rank, Carl Jung, James Hillman, Piaget și alții. Despre asta a scris, până la urmă, Tolkien, în Hobbitul și Stăpânul inelelor.
Pentru a apela la metafora de mai sus, metamorfoza trebuie să existe, iar toate aspectele egoului infantil trebuie lăsate în urmă, așa cum fluturele își lasă în urmă pupa. Fluturele va purta mereu germenii omizii, dar va zbura doar dacă nu rămâne țintuit la pământ de omida ce refuză să moară. Însă pentru asta, răsfățul și cultul închinat copilului trebuie să dispară și ele, iar primul pas în această direcție este să le considerăm forme de abuz.
Alexandru Maniu s-a născut în Timișoara, în ultimul cincinal al comunismului, din părinți artiști și (fără voia lor) timișoreni, așa că n-a cunoscut niciodată idilica viață de la sat – dat fiind că și bunicii tot în Timișoara locuiau.
A absolvit Științe Politice și, mai apoi, deziluzionat de prima alegere, Litere, iar în prezent este profesor de engleză, atât la stat, cât și la privat.
Este membru al Teatrului Portabil Timișoara din 2018 și se luptă prin hățișul birocrației să-și dezvolte proiectele educaționale și artistice. Scrie și eseuri pentru un număr fascinant de mic de cititori.
