Secolul XXI. Va fi sau nu va fi?

​Una dintre frazele reamintite frecvent atunci când se vorbește despre viitorul omenirii este cea atribuită lui André Malraux – pentru că nu este a lui și nici nu se știe a cui o fi, dar acest lucru este mai puțin important decât înțelesul ei –, anume apocaliptica „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”.

Ea a fost des invocată în ultima vreme, pentru că au și fost evenimente ce au reclamat-o: atentatul de la Charlie Hebdo, imigrația masivă în țările UE din 2015, „primăvara arabă”, războiul din Ucraina și, din nou, cel din Fâșia Gaza.

​Am mai scris pe această temă în 2015 și voi reda aici câteva fragmente, la care voi veni cu unele completări. „După ce a trecut anul 2000 cu tot cu frica întreținută de prezicerile sumbre, lumea a rămas, cel puțin în zona creștină, cu înfrigurarea că ceva se va petrece cu acest secol și orice eveniment sau declarație din partea liderilor religioși sau politici sunt preluate în schema interpretativă a apocalipsei după Malraux.

Expresia ne pune în fața unei disjuncții exclusive ce arată ca singură cale de salvare religia. M-am întrebat adesea de ce autorul ei nu a pus ca termen care să contracareze preconizata inexistență a secolului XXI un altul dintre cei ce-i stăteau la dispoziție: democrația, artele, filosofia ș.a.. […] Emisă în spațiul creștin, expresia este interpretată adesea ca fiind un îndemn la revigorarea creștinismului, ca o condiție a salvării Europei.

«Secolul XXI va fi creștin sau nu va fi» sau «secolul XXI al Europei va fi creștin ori va fi al altora» sunt cel mai des întâlnite înțelegeri ale maximei. Se ajunge din nou la proiectarea unui Altul ce a mai trecut prin istoria Europei în diferite perioade și care acum s-ar apropia de ea mai mult decât ar fi de dorit. Tentația este ca la Allah akbar! să se răspundă imediat cu Slavă Domnului!, începând discuții pe tema unui posibil război între religii, pornind de la modelul huntingtonian al conflictului între civilizații. În această variantă extremă, poate fi formulată o altă apocalipsă: dacă secolul XXI va fi religios, nu va mai fi”.

​De ce spun asta? În orice diferend dintre oameni s-a amestecat religia sau s-a făcut recurs la sentimentul religios s-a sporit virulența și amploarea lui. Dacă rațiunea operează și cu principiul terțului inclus, lăsând mereu calea spre negociere, credința este radicală: nu există decât o dreaptă credință, un singur Dumnezeu, un singur adevăr (al nostru), iar cine nu crede astfel este păcătos și trebuie să moară.

Așa se întâmplă în orice religie, nu doar în cea musulmană, după cum se vehiculează astăzi. Să luăm, de exemplu, Europa majoritar creștină. „Proiectul Europei unite a reușit, chiar dacă au existat și perioade de euroscepticism… Și nu doar apartenența religioasă a majorității europenilor a făcut posibil acest lucru, ci mai ales o bună gestionare după principiul funcționalismului pragmatic. Europa fusese la fel de creștină și până la declarația lui Schuman, fapt ce nu a împiedicat-o să genereze cele mai mari conflicte din istoria omenirii. Creștinismul ei nu i-a garantat pacea și nici gloria. În fond, trebuie să reiterăm faptul că la baza culturii europene nu stă  doar creștinismul, ci două mari modele culturale: cel greco-latin cu umanismul său (cu definirea omului ca ființă cunoscătoare și cu dreptul roman) și cel iudeo-creștin. Homo europaeus s-a impus în lume în primul rând cu tehnica sa, cu produsul gândirii sale”.

După cum spunea Edgar Morin, originalitatea culturii europene „constă în faptul de a fi fost fără încetare producătorul şi produsul unui vârtej format din interacţiuni şi interferenţe între multiple dialogici care au legat şi opus: religia/raţiunea; credinţa/îndoiala; gândirea mitică/critică; empirismul/raţionalismul; existenţa/ideea; particularul/universalul… Specificul culturii europene rezidă în primul rând în continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde niciuna dintre instanţele constitutive nu striveşte sau extermină pe celelalte, şi nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare… Dialogica este cea care se află în inima identităţii culturale europene, şi nu unul sau altul dintre elementele sau momentele sale”.

​La apocalipsa atribuită lui Malraux se adaugă o alta, formulată de Robert Schuman: Democraţia va fi creştină sau nu va fi. „Dacă privim spre locuri în care există alte religii, am putea susține că relația dintre democrație și creștinism este una necesară…

Însă, atunci când citim apocalipsa după Schuman, trebuie să ne gândim la următorul aspect: când vorbim de creștinism în Europa, căci Europa îl interesa și pe Schuman, trebuie să ne gândim atât la Papa Francisc, care propovăduiește pacea și toleranța, cât și la înalții ierarhi ai Bisericii ruse care sfințesc tancurile ce pleacă în război împotriva ucrainenilor, creștini și ei; trebuie să ne gândim atât la vechile catedrale din lumea occidentală, devenite monumente istorice, cât și la Biserica Ortodoxă Română care își trăiește acum timpul catedralelor; trebuie să ne gândim atât la religiozitatea discretă a creștinilor occidentali, cât și la cea a creștinilor ce se calcă în picioare pentru a atinge moaștele sfinților și merg în genunchi în jurul mănăstirilor. Creștinismul nu produce peste tot democrație așa cum o știm noi că este în Europa occidentală. De aceea, la apocalipsa după Schuman vin și întreb: care democrație, a căror creștini?” (op. cit.)

​Sub ochii noștri, preoții ruși sfințesc racheta nucleară „Satan” și o pregătesc pentru „războiul sfânt” împotriva Occidentului; sub ochii noștri, aceiași preoți creștini aruncă agheazmă din avion pentru a-i sprijini pe militarii ruși în marea crimă pe care ei o prezintă ca „eliberare a Ucrainei”; păstrând proporțiile, sub ochii noștri, politicianul Claudiu Târziu ține predici în bisericile din Suceava.

De ce să ne mai mirăm de războiul din Fâșia Gaza, ce nu a încetat niciodată să fie sfânt!? Combinația dintre religie și politică este ea însăși o bombă.

​Majoritatea semenilor noștri confundă credința, care este individuală, cu religia, care este un fenomen colectiv, și comunitatea credincioșilor cu biserica (instituția care le gestionează religia). De aici, orice multiple deturnări de sens, pentru că între credincios și Dumnezeul său e o întreagă lume cu înțelegerile, neînțelegerile și, mai ales, cu interesele sale. Chestiunea gravă este că atunci când această lume (comunitatea lui religioasă gestionată de instituția eclesiastică), care se interpune între credincios și Divinitatea sa, are un interes politic, îi spune credinciosului că îi este atacată credința, iar acesta devine radical.

​Câte religii, atâtea „drepte credințe” și „dumnezei adevărați”. Este lumea destul de încăpătoare pentru toate acestea? După cum spunea Joseph Schumpeter, diferența dintre un om civilizat și un barbar este aceea că cel dintâi crede în propriul absolut respectând faptul că și semenul său crede în absolutul său și că cele două absoluturi nu se exclud. Este loc sub Soare pentru toată lumea, pentru toate credințele, religiile, bisericile și dumnezeii. Însă acest lucru nu ni-l spune credința, ci rațiunea.

​Apocalipsa după Malraux (numind-o așa în mod convențional) nu oferă decât spectrul întoarcerii la barbarie. În actualele condiții, în care state teocratice și unele ce vor să-și pună sutana teocrației (Stalin și Putin apar în tablouri votive în biserici din Rusia) dețin arme de distrugere în masă, orice pedepsire a păcătoșilor trece granițele unei comunități de credință. De aceea, a invoca celebra spusă apocrifă ca pe o soluție este o gravă eroare. Credința nu a fost niciodată izvor de toleranță, iar cea care i-a îngrădit radicalismul prin legi a fost rațiunea.

Dostoievski spunea că frumusețea va salva lumea. Eu zic că rațiunea va salva lumea. Cele două, rațiunea și frumusețea, nu se exclud și nu exclud nici credința. De aceea, cred că dacă secolul XXI va fi religios, nu va mai fi; sau, dacă secolului XXI nu va fi rațional, nu va mai fi.