Nimeni (admirator ori inamic) nu ar putea spune că Monica Lovinescu a fost doar o voce anticomunistă. În ce mă privește, în mod cert nu aş păcătui reducând o contribuție atât de polimorfă, inepuizabilă prin intuiții, explorări şi chiar iluminări, la o singură componentă.
Dar ar fi o probă de cecitate, o ofensare a adevărului să nu recunoaștem că traseul ei spiritual s-a desfăşurat sub semnul unei exemplare consecvențe antitotalitare. Asemeni Hannei Arendt, pentru Monica Lovinescu refuzul totalitarismului (în politică, în societate, în artă, în gândire) a fost o obligaţie intelectuală şi etică.
Tocmai de aceea mă îndoiesc că acel canon bibliografic propus de Monica Lovinescu ar fi imaginabil în afara unor referinţe obligatorii la operele clasicilor spiritului antitotalitar.
Gânditoarea română a scris despre Ionesco şi Beckett, despre Cioran şi Malraux, despre Al. Paleologu şi C. Noica, despre Artaud şi N. Steinhardt, iar în planul gândirii politice (în sensul cel mai larg al noţiunii) reperele pe care le-a cultivat sunt tocmai acele nume şi opere ce ţin de curajul de a spune „nu” imposturii totalitare.
De aici şi reţinerile exprimate în mai-iunie 1968 în raport cu carnavalul revoltei studenţeşti şi cu explozia pasională împotriva unei societăţi de consum care permitea, graţie liberalismului ei intrinsec şi supus deriziunii, aceste manifestări ale „negativităţii”.
Rândurile din „Unde scurte” despre teoriile lui Herbert Marcuse privind „totalitarismul tehnologic” sau „toleranţa represivă” propun o critică lucidă a unui filosof pe care Lezsek Kolakowski avea să-l definească drept „ideologul obscurantismului”.
Poate o afirmaţie prea tare, ar fi spus Monica Lovinescu, pentru care revolta anti-tehnocratică a contra-culturii se situa în posteritatea unui heideggerianism de stânga combinat cu un naiv neo-romantism anticapitalist.
Întotdeauna sensibilă la dimensiunea estetică a operelor analizate, Monica Lovinescu a scris sub semnul urgenţei etice. Acest angajament întru libertate a fost steaua ei polară. De aici şi ataşamentul pentru anumite cărţi şi autori.
Nu o „monomanie” reducţionistă, ci o conştientizare a faptului că prin câteva experienţe supreme poate fi înţeles ceea ce altminteri pare absurdul însuşi. Iată ce scria în martie 1983:
„Dacă dintr-un nou potop, şi într-o altă barcă a lui Noe, ar fi salvate trei cărţi – numai trei – şi tot ar fi de ajuns pentru a reconstitui patologia totalitară a secolului nostru. Prin «1984» de George Orwell, «Arhipelagul Gulag» de Soljeniţân şi «Zero şi infinitul» de Arthur Koestler“ („Est-etice/Unde scurte“ IV, Humanitas, 1994).
