Nu există un detergent suficient de puternic pentru a face disparute secvențele pe care unii le-ar dori uitate. Poemele Anei Blandiana care au scos din minți Cabintele Unu și Doi ale dictaturii bicefale au apărut într-o revistă numită „Amfiteatru”. Am fost legat, între 1974, anul absolvirii facultății, și 1981, anul plecarii definitive din țară, de acea revistă.
„Te citeam in Amfiteatru. Erai o voce complet diferită. Apoi te-am auzit la Europa Liberă”. Acestea au fost cuvintele lui Mircea Mihăieș la prima noastră întalnire, în iunie 1990. Era la sediul Uniunii Scriitorilor de pa Calea Victoriei, în biroul lui Mircea Dinescu. Urma să plec la Timișoara, au venit minerii, am rămas în București, martor al barbariei.
Fostul redactor-șef al „Amfiteatrului”, Stelian Moţiu, era acum redactor-șef adjunct al ziarului „Azi”, oficios al FSN. Fără el, n-aș fi putut publica, în anii de cenușă, texte precum cel de mai jos. În conducerea UASCR se mârâia contra articolelor mele.
„Nu de tismăneni din ăștia avem noi nevoie”.
Câteva texte au fost oprite, deși oficial nu mai exista cenzură. Îmi amintesc de unul cenzurat personal de șeful UASCR, Constantin Bostină, la ordinul lui Ion Traian Ștefănescu si al lui Pantelimon Găvănescu. Se intitula „Fatalitate și voință istorică la Antonio Gramsci”. N-am probe, dar sunt convins că Nicu Ceaușescu, fostul meu coleg de clasă, citea ce scriam în presa studențească. Daca el s-ar fi opus, adio rubricilor mele. În mod cert, n-a făcut-o.
Regimul era exasperat de publicitatea făcută la „Europa Libera” celor numiti „noii filosofi”. Monica Lovinescu se ocupa constant de scrierile lui André Glucksmann și Bernard-Henri Lévy. Eseul meu se situa la antipodul criticii oficiale, ineptă si obtuză, din România. Asa a fost perceput de „foruri”.
Moţiu a trebuit să explice de ce l-a publicat. Îi mulțumesc prietenului Julian Trocaru pentru că l-a regăsit si mi-a trimis linkul. O sintagmă precum „voluptatea vivisectiei morale” suna ca o invitație la erezie.
Adevărul este că aveam o mare doză de inconștiență, nu realizam când și cum voi fi oprit. Mă temeam? Cred că nu.
Oricum, mă opuneam, cum afirm deschis în acest articol, „blocării cercetării prin interjecții și apodictice verdicte”. Cum mă opun și acum, după 42 de ani.
P.S.: N-am pus niciodata piciorul la „Cenaclul Flacăra”. Et pour cause. Puteam să am iluzii neo ori post-marxiste, în niciun caz păunesciene. Din post-marxism puteai ajunge la Glucksmann, în chip logic și legitim. Din zona Păunescu nu puteai ajunge decât în mlaștina multilateral dezvoltată a delirului ceaușist.
