Ziua națională e un bun prilej de exersare a memoriei fidele adevărului istoric, de revizitare a surselor din care îl putem afla. Nu „lung prilej de vorbe și de ipoteze” trăncănite cu patetism și frenezie patriotardă.
Memoria comunitară, inițial personală, e o datorie etică onorantă. Opusul ei, uitarea, este echivalentul ne-simțirii față de adevăr, față de cei ce ne-au precedat și ne-au lăsat lucrurile esențiale ce au ajuns până la noi. Cum și ce să transmiți mai departe dacă ignori ce ai primit?
Ce nu ar trebui să uităm? Ce ar trebui să ne reamintim, nu doar de ziua națională?
Poate chiar conținutul ei. Și mai ales pe oamenii exemplari despre care abia se mai vorbește în școală și niciodată în mass-media, oameni care au contribuit major în 1918 la împlinirea unui ideal național ai cărei ingrați beneficiari suntem, un ideal care nu se rezuma la Unirea devenită posibilă doar într-un providențial context istoric, ci care includea proiectul unui stat modern fondat pe pilonii libertății, pluralismului, drepturilor individuale, democrației. Azi, toate, pasiv subînțelese.
Să ne mai amintim că epoca necesarului naționalism, catalizator al formării statelor suverane europene, cea a „secolului națiunilor”, a apus în mod natural, lăsând locul firescului patriotism. Anacronismul naționalismului beligerant lipsit azi de context justificator și actualitatea permanentă a patriotismului discret sunt două lucruri destul de diferite.
Să încercăm să mai înțelegem că luciditatea patriotică se manifestă prin buna și dreapta măsură în toate, prin competență, cinste și sobrietate, nu prin exces xenofob, impostură, filetism ortodoxist, populism pe tocuri și în costum național, eroism de operetă și lozinci strigate compulsiv la microfon.
Luciditatea patriotismului luminat, deci educat, e incompatibilă cu justificarea ororii, trădării, complicității, minciunii și a viciilor comunitare niciodată corectate, lingușitor validate.
Să discernem, așadar, între patriotism sobru și naționalism sumbru, între dragoste discretă, dar reală de țară și populism găunos care acoperă sub potop de cuvinte impostura și marasmul, pe care în loc să le denunțe vindecător le încurajează măgulitor.
Să nu subestimăm pesimismul moderat și realist care ne scutește de iluziile catastrofale ale optimismului deșănțat, practicat de ideologi mesianici deghizați în ctitori ai unei noi epoci de aur.
Să ne amintim mărturia unui aristocrat al României sugrumate de totalitarismul ce-i aruncase în gropi comune pe oamenii exemplari ai Unirii din 1918, un om care a îndurat 17 ani de temniță cumplită doar pentru fidelitatea sa față de principii morale, un senior al suferinței și nobleței detestat și huiduit după 1989 de cei ce aplaudau frenetic a doua arestare a României:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment.
Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării sale să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.” (Corneliu Coposu)
