Cel mai dificil în România, în zona culturală, este să dialoghezi. Oamenii s-au enclavizat, fiecare enclavă vrea să își audă propriul discurs, nu e loc decât de propria-ți seducție, a ta și a celor asemenea ție. Comunitățile se simt în siguranță doar în răpăitul aplauzelor, șarjele de idei contradictorii sunt excluse, iar dacă totuși are loc devine un haos.
În spațiul public cultural există atât de mult venin încât oamenii sunt în stare să treacă pe celălalt trotuar, incapabili să se uite unii în ochii altora, incapabili să poarte un dialog. Într-un tablou mai mare, al istoriei în plină mișcare, avem creșterea alarmantă a populismului, a extremismului, dovadă că nu doar în cheie națională dialogul a devenit război. Războiul din Ucraina vulnerabilizează întreaga regiune, schimbând paradigma lumii. Apoi, războiul din Israel și pericolul terorismului de tip Hamas.
Vasile Ernu, scriitor, asumat de stânga, la Timișoara, într-un oraș complicat în care obișnuința dialogului cultural e ca o cretă trasă pe o tablă. Istoria ne învață că în decembrie 1989, la Timișoara, au murit oameni pentru libertatea de expresie, pentru a fi în contradictoriu.
Daniela Rațiu: Realitatea istorică/
Vasile Ernu: Am predat recent un text pe această temă. Eu sunt foarte interesat de această poveste – părinți, copii, conflicte intergeneraționale. Am încercat să repovestesc faimosul roman al lui Turgheniev, Părinți și copii, pentru că în această carte este vorba despre exact acest tip de conflict, același oricând – părinții conservatori – cu precizarea că la noi se trece și prin tradiția moldovenească a Coanei Chirița pe care experiența Parisului o schimbă, dar stilul ei rămâne neschimat oricâte eforturi face.
Avem așadar, bunicii conservatori, părinții liberali, copiii progresiști. Progresismul, atunci, era considerat mai degrabă anarhism. Teza mea este că multe din aceste conflicte nu sunt atât legate direct de valori, ci mai degrabă de niște schimbări sociale foarte mari care au dus la rupturi foarte mari.
Istoric vorbind, noi am produs un tip de societate care ne-a rupt enorm de tare. Acum trebuie să găsim soluții pentru că e ca și cum am spart o oglindă și trebuie să o lipim cumva. Conflictele intergeneraționale au existat întotdeauna, dar, în cazul la care ne referim, este un conflict în interiorul unui grup social. Pentru că mama, Elena Lasconi, a fost VIP media, acum este politician, primar, avem de-a face cu un middle-class high upper, iar fiica, Oana, stă la Paris.
Când am văzut acest scandal mă gândeam la faptul că pentru grosul populației speranța și visul este să ajungă la un job, nici nu se gândesc la Paris, ei își doresc să ajungă să aibă măcar un job la cules de la căpșuni undeva în Europa. Scandalul care pare că ar fi pornit de la un conflict pe valori în conflictul mamă-fiică este un conflict total nereprezentativ pentru grosul populației care vrea un job mai bun, o pâine mai bună, măcar o școală mai normală în cartier, la Paris nici nu pot visa.
Cumva nu că nu ar exista această problemă-conflict, nu e o tragedie atât de mare cât este incapacitatea noastră de a vedea ansamblul. Asta mă frământă. Unde apar rupturile astea mai grave? Ele vor fi întotdeauna, mie mi se pare că seamănă foartemult cu secolul XIX când boierii și-au trimis copiii la Paris și exista și atunci un conflict, exista ironia cu cravata. Dar în acel conflict intergenerațional au fost și elemente pozitive. E și un mic element progresist în povestea asta istorică. Părinții fondatori ai României moderne au ieșit din acei copii ai secolul XIX aflați în conflict major cu părinții lor.
Contextul acesta mă duce cu gândul la altceva. Noi amândoi avem un background asemănător – trăit în comunismul gri și fără orizont, origini sociale foarte modeste, un parcurs al vieții în care te ridici pe propriile-ți picioare. Un comentariu al tău care mi-a atras atenția este cel legat de violența cu care noi am trăit anii 90, după căderea comunismului.
Am citit povestea Oanei Lasconi în conflict cu mama ei ca pe un soi de alint, cum spuneam. Pentru că ai pus căpșunarii în contrast cu job la Paris, apoi stratul de violență al anilor ’90 pe care s-a construit societatea românească așa cum arată ea astăzi face cumva ca acest conflict mamă-fiică să pară deplasat. E foarte frumoasă teoria, dar realitatea este mult mai dură pentru generațiile actuale, chiar și dacă avem referința care este pentru generația noastră – violența anilor ’90.
Realitatea e simplă. Copilul provine dintr-un mediu privilegiat. Să fim serioși, nu trebuie să fii mare specialist în studii sociale ca să îți dai seama că o astfel de evoluție o au cinci procente de tinerii în țara asta. Asta se traduce în a te naște într-o familie financiar potentă sau plasată social în zona asta, ai acces la o școală foarte bună, ai acces la resurse pentru ca să poți să ajungi acolo, la Paris, să studiezi, să trăiești.
Asta în condițiile în care peste 40% din populația României trăiește în sărăcie, o țară în care un procent șocant de mare de copii se culcă seara flămânzi.
De aia spun. Când a izbucnit scandalul am spus că nu astea-s probleme mari ale României, sau că la modul declarativ vorbim despre un socialist de Paris. Și eu sunt de stânga, dar fac distincție între lucruri. Știu ce înseamnă să fii privilegiat.
Nu critic la modul grosolan cum că ea este vinovată din start pentru că provine dintr-o familie cu posibilități, dar știu că grosul populației nu are acces la educație, că rata abandonului școlar este uriașă din cauza sărăciei și atunci visul acestor defavorizați social este să ajungă măcar la un job care să le asigure pâinea de fiecare zi.
Astea-s problemele reale de discutat în spațiul public. De aia spun, ruptura este în altă parte, nu în interiorul acestui segment/clase, a middle-class-ului. De aia mie mi se pare că s-a făcut enorm de mult scandal în jurul unei teme care se reduce la un conflict intern/familial ce nu ține de spațiul public.
Așa cum pe mine nu mă interesează ce a votat Elena Lasconi. Acolo este vorba mai degrabă de onestitatea politică. Dacă ți-ai asumat o poziție, du-o până la capăt, nu zici că eu sunt asta și votez politic altceva. Nu este deontologic.
În rest, da, pe de-o parte generația noastră vine dintr-o ruptură istorică și dintr-o vio
Nouă ne este frică de foame și de frig.
Când ne uităm înapoi, vrem orice numai să nu mai trecem pe acolo. Noi am gustat, suntem maturi, înțelegem. Ne mirăm că nu am clacat, că am rezistat.
Dacă vorbim de violența epocilor, și cea pe care o traversăm are o violență a ei. Are generația tânără armele necesare să facă față? Pentru că tu scriai în comentariul la care m-am referit despre un revanșism al generației tinere actuale.
Pentru că umblu foarte mult prin licee, cred că avem trei categorii. Categoria copiiilor de genul Elenei Lasconi, adică copii care provin din familii superprivilegiate financiar, pozițional, ei toți pleacă afară, pleacă de pe poziția de statut privilegiat. Am verificat pe fiecare clasă, sunt observațiile mele, pot fi subiective, dar este ceea ce eu am observat. Pun această întrebare.
Voi de ce vreți să plecați, că aveți totul – bani, pozițiisociale, voi veți conduce țara asta? Ei spun că pleacă pentru statul lor personal care nu e de București, Cluj, Iași, Timișoara, ci e de Paris, Londra. Acolo merge boierimea, aci rămâne iobăgimea.
Aceasta arată povestea asta, simplificând mult lucrurile. Mai avem clasa de mijloc unde avem cea mai pregătită categorie pentru că noi care facem parte din asta – noi am luptat pentru asta, nu am primit, nu e niciun păcat să dorești să trăiești decent, să ai o bunăstare. De ce spun că sunt cei mai pregătiți pentru că noi conștientizăm că nu avem resurse foarte mari încât să stăm lejer, nici noi, nici copiii noștri, și atunci îi învățăm pe ai noștri copii că trebuie să învețe, educația e cea mai puternică armă, pompăm în copiii noștri cât putem – educație, școală și tot ce se poate peste.
Când vorbești cu ei, mie îmi place să discut cu generația asta, descoperi lucruri foarte interesante. Dacă îi întrebi ce vor ei să facă – plecați sau nu din țară? Ei spun că vor să plece pentru că vor să aibă o educație mai bună, pentru că universitățile occidentale sunt cele mai bune, pentru că vor să facă o carieră adevărată. La întrebarea dacă s-ar întoarce, ei spun un lucru care doare – dacă ne-am întoarce după studii, nu am putea realiza o carieră pe care am putea-o realizat afară. În România e cucerit totul. Ei văd această țară ca fiind acaparată.
O Românie a castelor…
Da, ei sunt raționali, nu îi poți judeca. Noi știm că aceasta e realitatea. În același timp, e evident că nu toți vor sau pot să plece. Pentru cei sărăci și devaforizați e cel mai simplu. Ei îți vor spune că noi plecăm cu mult înaintea acestora cu privilegii, pentru că cei săraci pleacă imediat ce termină opt clase, dacă le termină, sau după terminarea liceului. Motivul lor e simplu, îți spun asta. Frigiderul e gol, monșer. Noi trebuie să umplem frigiderul. Argumentul lor e atât de simplu și dur. Intenționalitatea de a pleca este foarte mare. Realitatea este însă că nu pleacă toți, realitatea e mai complexă. În plus, încep să se schimbe multe. Și în societatea occidentală și în societatea noastră.
Și atunci cine rămâne, dacă pleacă toți? Poate și aceste lucruri amestecate și nerezolvate, o țară acaparată și în lipsa unei scării a valorilor, toate astea sunt un ferment pentru creșterea extremismului.
E o chestiune extrem de interesantă. Eu tot spun că țara asta se bazează în primul rând pe nu pe elitele ei, ci pe cei care nu își permit să plece. Asta este ca la covorul moldovenesc. Este beteaua care nu se vede, care ține, și apoi sunt straturile subțirele, colorate care dau culoare, aste-a elitele, dar ele se distrug cel mai repede, nu rezistă la tăvăleală, se distrug de la atâta călcat. Se duc primele. Pe ei să nu te bazezi, ei pleacă primii, abandonează primii.
Dar există o țesătură deja construită, birocratico-administrativă, sunt grupurile sociale, iar piața muncii s-a schimbat foarte mult. Există o piață imensă formată din oameni care pleacă parțial și vin parțial, s-au schimbat toate structurile sociale. Există oameni care rămân, care se simt bine aici. Simplificând, așa stau lucrurile, însă în profunzime, lucrurile sunt mai complicate.
Eu umblu foarte mult prin țară și văd cum arată țesătură socială, chiar și în județe foarte sărace. Am fost în Vaslui și nu aș putea spune că, stând în Timișoara, sunt mai optimist decât stând în Vaslui.
Lucrurile sunt complicate, felul în care oamenii se raportează la bunăstare e diferit, dar nu totul depinde/ține de un anumit tip de confort al vieții. De multe ori, un confort al vieții poate fi realizat din foarte puține lucruri. De exemplu, prietenii sau familia care sunt/este în jurul tău. Poți fi mulțumit/realizat doar poat
A schimbat pandemia paradigma/raportarea la social/familie/viață?
Pandemia a schimbat oleacă stilul de muncă, chiar mult, a stopat un anumit tip de migrație, i-a așezat pe oameni în rosturile lor. Am observat că oamenii au început să fie oleacă mai atenți la priorități. Prioritizarea s-a schimbat. Plus, oamenii s-au confruntat cu o criză majoră.
Atunci când oamenii se confruntă cu frica de moarte, apropierea morții, iminența ei pe care o realizezi dintr-o dată, brutal, atunci oamenii se așază, trag aer în piept, își pun ordine în lucruri, în priorități. Prioritățile se schimbă pentru că oamenilor atunci când le e bine tind să acapareze lucruri, asta e consumerismul, acaparează și acaparează, și apoi vine un moment din ăsta cum a fost pandemia atunci când brusc te oprești din toată nebunia și te întrebi ce vrei tu de fapt. Uneori, te oprești și atunci când un prieten face un infarct și îl pierzi și îți spui stai puțin că nu mai poți să iei lucrurile așa de ușor și pui ordine în priorități.
Viața nu e doar despre acumulare și fugă…
Nu, nu este. Crizele – chiar și războaiele, cel care se întâmplă lângă noi, și nu e nimic de justificat în războaie, trebuie condamnate, întotdeauna suntem alături de victime, agresorii trebuie denunțați, este o regulă fundamental umană, dar războaiele/proximitatea lor au și această funcție. Te trezesc dintr-o anumită stare, îți dai seama că trebuie să reevaluezi lucrurile, să schimbi ierarhiile. Nu e bine că aceste războaie se întâmplă, dar ele ne zguduie. Pandemia ne-a și înrăit cumva, ne-a pus/adus pe discuții aberante, dar ne-a pus și în situația de a spune stop pentru multe.
Pentru că amândoi suntem din zona literară, ți-aș pune o întrebare – pornind de la o observație personală. Literatura basarabeană care recuperează istoria, comunismul, totalitarismul, sau post-comunismul, în România este privită ca o literatură cool, în vreme ce literatura de recuperare istorică a comunismului din România, a post-traumei este privită cu scepticism, mai lăsați-ne cu comunismul. E necesar totuși să punem în context și să precizăm. Monopolul temei în anii ’90 doar într-un singur discurs anti-comunist, apoi o suprasaturare de recuperări într-o singură cheie.
Interesant ce spui. Nu m-am gândit la asta. De multe ori se întâmplă un fenomen interesant, suferința altuia cumva o privești cu interes, pe când suferința ta o mai suporți, iar și dacă mai vine unul și ți-o pune în față, probabil aici apare acest tip de conflict care nu este plăcut. De fiecare dată să spui hai să ne amintim cum am suferit. Există și latura asta, oamenii vor să uite, obosesc. Majoritatea dintre noi au trecut din criză în criză, căderea comunismului, anii ’90. Din demența ceaușistă am ajuns în demența anilor ’90, care nu a fost ușoară. Evident e un anumit tip de oboseală.
Oamenii, după război, vor să se relaxeze, să uite. Și dacă ne uităm în istorie, după teribilii ani ’50, au urmat anii ’60, care au adus o anumită relaxare la nivel social, au readus pofta de viață, nevoia de romantism.
Suferința e greu de dus, chiar dacă este fecundă, produce multe lucruri interesante. De aici poate această rezistență. S-a scris foarte mult, și noi aveam nevoie de a ne spune durerea, e absolut justificată literatura anilor ’90, oamenii erau într-o criză imensă. Anii noștri ’80, în Republica Moldova, au fost total diferiți de cum au fost în România. Noi am avut în acei ani un soi de democratizare, era Perestroika, un anumit tip, dar era.
În România însă ați trecut prin cea mai mare demență – cu autoritarism politic pe de-o parte și pe de altă parte cu penurie totală. Cele două fețe demente ale unui sistem totalitar. Atunci era normal ca după căderea comunismului, oamenii au simțit nevoia să vorbească despre asta. Pe de altă parte, anii 90 au fost și un fel de discotecă continuă. Poate de aici vine și această privire și rezistență.
Noi, în Republica Moldova, tot ai voștri, tot de-ai noștri, un fel de români în exil, suntem oleacă altfel. Probabil de aici vine și această detașare a noastră, am trăit altfel anii 80. Suferința noastră noi o vedem sau ne raportăm la ea mai șugubăț. Noi suntem oleacă mai detașați, mai pe moldovenește.
Cu un soi de autoironie…
Da, exact. În vreme ce în partea voastră e multă încrâncenare, multă seriozitate. Noi mai punem și o glumă în poveștile astea. La noi, la înmormântări, se râde foarte mult. E un specific al moldovenismului nostru. Această formă de autoironie e prezentă și în zona Moldovei din România, însă în Republica Moldova este dusă la extrem. Poate de aici vine detașarea, suferința noastră e una mai cheflie și poate asta place. Nu zic, nu știu dacă este mai bună, asta am găsit-o noi. Ne folosim de ea.
Pentru că ai adus în discuție războaiele prezentului, în contextul celui din Ucraina, avem ceea ce ne doare – poziția extrem de vulnerabilă a Republicii Moldova. Recent, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina, Moldova și Bosnia-Herțegovina. În legătură cu Moldova, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei Nikolai Patrușev a avut rapid o reacție și un discurs halucinant, declarând depre conducerea Moldovei că ar fi sub presiune occidentală, care a luat drumul UE, pe calea „românizării”, abandonând suveranitatea națională, că Moldova riscă să devină o victimă a politicii coloniale occidentale ignorând normele dreptului internațional. Cinism maxim, dublu discurs. Apucăm să trăim integrarea Republicii Moldova în UE?
Am scris o serie de texte pe temă, lucrez pe tema asta colaborând cu diverși specialiști, trag semnale de alarmă politicienilor, grupurilor de influență. În ultimul timp, mi-am trăit verile în Moldova, special m-am dus pentru a observa la firul ierbii ce se schimbă. Pentru mine a fost un șoc să înțeleg, simțeam cumva asta, dar nu credeam întru-totul, dar am avut cum spun un șoc să înțeleg realitatea cum se schimbă.
Teza mea este că trăim un moment istoric unic în care acest război pune Republica Moldova într-o poziție extrem de privilegiată. Sună cinic în contextul războiului din Ucraina, dar este o realitate.
Nu noi am produs-o. Este un rezultat al acestui proces și context. Acest război a distrus toată rețeaua fostului imperiu mai mult decât toată căderea URSS. De ce? Pentru că eu arăt pe puncte de ce. Pentru că atunci când URSS a căzut, noi, Republica Moldova,mental am păstrat aceea matriță imperială, pentru că noi ne regăseam în acel Est. Acum, războiul nu ne mai permite asta, a schimbat totul pentru că noi ne simțim prost unii cu alții. Astă e un rezultat. Doi. Unitatea culturală care era dominantă, ca matricea imperiului, acum e văzută negativ.
Dar se întâmplă o serie de lucruri/fapte legate de infrastructură, extrem de semnificative. Toată infrasctructura care, chiar dacă căzută aURSS, funcționa. Te urcai în tren și ajungeai la Moscova. Acum nu mai e posbil. În decurs de doi ani, migrația a dispărut aproape total. Nimeni nu mai pleacă în Est. Înainte era jumătate, jumătate. S-a terminat. Este o schimbare majoră. Apoi, economia. Rusia a fost printre primele două în economia Moldovei, acum este pe ultimele locuri. Economic, schimburile cu Rusia nu mai contează absolut deloc. Cine îi ia locul? Plus cătoți politicienii care se considerau pe față pro-ruși, acum nu mai o mai declară, ascund.
Iată, exemplul primarului Chișinăului, Ion Ceban, pro-rus, care a câștigat alegerile locale. Am citit însă analize care prezintă imaginea în culori foarte schimbătoare. Cum este?
Cred că e un fake. Cred că noi trebuie să ne folosim de asta.
Spui că în acest context pe care l-a creat războiul, nu mai este posibilă frâna politică care ținea Moldova sub influența Rusiei?
Totul s-a rupt. În acest context, toate aceste locuri goale – au fost umplute. România a devenit partenerul economic principal, dar și pe migrație. România și Uniunea Europeană. Spun și mai simplu. Dacă România ar reuși în doi-trei ani să facă o autostradă și o cale ferată, iar vamele ar deveni mult mai rapide, Moldova ar fi deja parte integrantă total. Lucrurile s-ar rezolva de la sine.
Pentru prima dată în discursul pro-rus public din Moldova, mă refer la liderii de opinie, vorbesc de genul: dragilor, dacă noi vrem să rămânem ca o comunitate rusă în Moldova, noi nu ne mai putem permite să nu vorbim românește. Asta o spun mari VIP ale comunității ruse din Chișinău. Asta e pentru prima dată, e istoric, aș spune. Ceea ce nu a reușit statul, iar noi cei am făcut eforturi și am tot bătut moneda pe tema delimitării de Rusia, contextul creat de război a forțat istoria, s-a realizat într-un an de zile.
Războiul a fost mai puternic decât podul de flori…
Asta spun. Comunic cu grupurile care se ocupă de infrastructură pentru a primi date mai exacte care să îmi confirme teoria mea, deși toți îmi spun că teoria e valabilă, este oricum deja de domeniul evidenței, iar dacă România ar face autostradă și cale ferată, atunci totul s-ar rezolva de la sine. Nu însemnă că nu există riscuri. Totul se poate întoarce oricând, însă acum trăim un moment istoric.
Și atunci nu ne mai raportăm la o utopie, la un vis prea îndepărtat, ci la o realitate creată ca efect al războiului.
Practic s-ar și rezolva o integrare europeană înainte de a o perfecta juridic. Legătura cu România pe autostradă și cale ferată ar rezolva enorm, integrarea e un proces complicat care consumă energie și războaie simbolice, și chiar inutile. Din punctul meu de vedere nu trebuie mers pe războaiele simbolice, ci mai pragmatic.
Lucrurile trebuie să se întâmple astfel, acesta este drumul pentru ca într-o zi oamenii să se deplaseze simplu de la Chișinău la Iași, la București, fără bătăi de cap, în 4 ore. Oricum toți or să aibă pașaport românesc în doi ani de zile. Mi se pare că acest context trebuie folosit la maxim. Întotdeauna spun că trebuie făcut cu cap, să fie bine pentru oameni să poată să circule, să facă afaceri, să meargă la studii, libera circulație e fundamentală. Plus că dacă nu mai ai mișcare spre Est, într-o generație, ai schimbat paradigma.
În această posibilă perspectivă, cum să citim rezultatul alegerilor locale d
Rezultatele de acum sunt mai complicate. Este legat foarte mult și de politica social-economică. În vreme ce Maia Sandu are o imagine bună, guvernul de la Chișinău nu prea are o imagine bună, din păcate. Sunt chestiuni care încă nu s-au rezolvat, dar mie mi se pare că, în cazul primarului, eu sper să nu fie un cameleon atât de puternic încât să strice jocurile…
Crezi că mimează?
Nu spun asta, dar este pentru prima dată când văd mișcarea asta. Noi am avut primar pro-român care nu a mișcat un deget, dar acum pentru prima dată văd echipe din România prezente la Primăria din Chișinău. Pe teme de arhitectură, pe urbanism, pe dezvoltare urbană. Primăria Chișinău colaborează cu Iași, București, Cluj, Timișoara. Când am venit la Timișoara era prezentă o delegație formată din două echipe de la Primăria Chișinău și lucrau
Republica Moldova începe să gândească mai pragmatic cum că e mai mult și mai importantă deschiderea spre UE și România, că nu mai e profitabilă povestea cu Rusia.
Oamenii înțeleg foarte bine că oportunitatea este imensă și că orașele din România sunt deschise spre Chișinău. Primarul din Chișinău a trimis echipe să facă pregătire la București, iar asta e un semn îmbucurător. Deschiderea asta schimbă totul. Oameni stau aici, văd, discută, evaluează, iar asta schimbă mult.
Să sperăm…
Oamenii sunt pragmatici, desigur se pot reorienta, dar văd realitatea. În momentul în care avem posibilitatea asta, oportunitatea trebuie exploatată.
Uneori nu te mai poți opune mersului firesc al lucrurilor, nici contextului pe care, cum spui, războiul l-a creat. Închiderea spre Est și deschiderea spre România, spre Uniunea Europeană.
Istoria vine peste tine. Dacă știi să te urci pe val, te duci, dacă nu, te îneci.
Pentru că suntem la Timișoara, la momentul la care înregistrăm acest interviu, aflându-te în Rezidența literară Taifas – Festivalul de film și cultură balcanică. Am văzut că ai luat Timișoara la pas. Mi-a plăcut observația lui Adrian Schiop, de la începutul rezidenției voastre, în cadrul întâlnirii cu publicul și care a avut loc la librăria independentă La Două Bufnițe, și anume referitor la manele și istoria lor recentă, dar și că manelizarea ar fi început pe această filieră a muzicii sârbești de la sfârșitul anilor 80, a influențelor, Lepa Brena and co, a proto-manelelor.
Îmi aduc aminte însă și partea cealaltă, în care am copilărit eu, adolescența, dacă ne referim la Yugoslavia și influența ei, la rock-ul de sorginte sârbească, Bajaga i Instruktori și alții. Observația lui Adi Șchiop, mi-a adus aminte de asta, de tot contextul acela – erau aceste două curente foarte puternice care luaseră muzica pe sus. Pe de-o parte Lepa Brena, pe de altă Bajaga. Muzica era extrem de importantă înainte, era respirație, era subversivă. Simpla ascultare era resimțită ca un act subversiv. Acesta e trecutul. Prezentul astăzi, Timișoara. Nu are rost să mângâiem Timișoara pe creștet . Cum vezi Timișoara?
Primul meu text pe care l-am scris despre orașul în rezidență a fost cel în care am făcut comparația Timișoara – Cluj, am vrut să fiu oleacă subversiv. Despre cum Clujul pare a fi icoana dezvoltării urbane, iar eu consider, și nu dar doar eu, dar și oameni care se pricep mai bine decât bine, că există pentru Cluj un grad de risc foarte mare în ceea ce privește direcția în care a luat-o, direcție care îi face foarte rău.
Se înmulțesc analizele care desfac povestea asta a supradezvoltării care nu mai face bine orașului în sine.
Da. În articolul la care mă refer făceam observații în comparație, constatând după o lună de stat în Timișoara că aici e mai confortabil, dădeam exemplul parcurilor care sunt multe, lipsa de agresivitate urbană, încercând să înțeleg cum e posibil, deși în mod sigur urme de agresiune urbană sigur am găsi la margini, dar în partea orașului în care eu am fost tot ce a apărut recent pare destul de decent și deloc agresiv. Pare chiar domestic pe lângă ce am văzut în Cluj, de București să nu mai vorbim – acolo este haos urbanistic. Bun. Problemele de resurse umane îmi pare mie ca fiind vulnerabilitățile Timișoarei.
Cred că Programul național Timișoara Capitala Europeană a Culturii 2023 încearcă să rezolve o problemă mai veche, însă nu știu dacă s-a rezolvat. În Timișoara, oamenilor le este greu să lucreze împreună.
Am teza mea de la care pornesc, vreau să o demonstrez, pentru că mi-am notat multe observații și pentru că mă interesează întotdeauna să găsesc cauzalitățile. Ar fi foarte simplu să scriu un text în care să scriu că Timișoara este un oraș conservator. Nu am făcut nimic dacă doar enunț asta. Unde, de ce și cum se întâmplă fenomenele astea. Mie îmi place să observ toate astea, procesele, să explic, să aduc argumente, să sap, să înțeleg. Să pui etichete este simplu.
E simplu să pui etichete pe timișoreni, pe moldoveni, clujeni, bucureșteni. Trebuie să explici etichetele astea. Trebuie să argumentezi, să îți susți teoria. Asta e oleacă mai greu, trebui să muncești pentru un rezultat.
Ceea ce văd foarte evident, am deja vreo cinci-șase argumente puternice pe care le voi spune/scrie cât de curând, nu că m-aș teme, am ajuns la vârsta în care le pot spune cu mult respect și decență, pentru că scopul nostru nu este de a critica, ci să găsim soluții de a ajuta. Eu spun că este unul dintre orașele care are imaginea de sine cea mai falsă, din ceea ce am constat eu. E o afirmație foarte puternică și pe care trebuie să o argumentez.
Vine dintr-un complex de inferioritate, de frustrare, dintr-o stare de conflict cu centrul?
Sunt mulți factori care au dus la asta. Miturile cu care lucrează Timișoara sunt disfuncționale, în realitate nu mai există. Mitul multiculturalismului care e atât de puternic, însă la firul ierbii e mult mai complicat. Cum poți să spui că ești multicultural dar fără ăia și ceilalți. Excluzi din comunitate grupurile care sunt cele mai funcționale, aici am o problemă. E ușor să te identifici cu evreii care au plecat de 50 de ani, cu nemții care nu mai sunt nici ei prea mulți pe aici.
Există o ipocrizie a locului dublată de un fel de snobism?
Există. Datoria mea este să spun toate astea, observațiile mele. Hai să definim lucrurile, pentru că nu e îndeajuns să spui că ești multicultural prin comunități care aproape nu mai există în vreme ce ești total exclusivist în relație cu comunitățile care există, dar le ignori. Întrebarea mea este cum trăiesc comunitățile vii, reale, nu cele ”mitologice”. Astea-s lucruri concrete care trebuie discutate. Așa cum există un refuz foarte puternic de a polemiza, de a discuta lucruri. Atunci la întâlnirea de la La Bufnite când discutam despre fenomenul manelelor pe filiera sârbă, Adi Șhiop vorbea cu un soi de fascinație pentru fenomen, o spunem cu mare respect, dar din public am fost atenționați că astea, manelele, nu ale noastre, ale timișorenilor.
De exemplu, istoria manelelor care are și o rădăcină timișoreană, iar timișorenii conservatori care se consideră puriști – spun, nu, la noi a cântat Liszt, nu maneaua, dar ce treabă are Liszt cu Timișoara, Liszt care a cântat o dată, de două ori, despre ce rădăcini vorbim?! Pentru noi, în alt conext, în alt oraș, aceasta ar fi fost o sursă de identificare foarte putenrică. În sensul de producție culturală, că e de masă, că e de categorie socială, este discutabil, dar acestea sunt lucruri care trebuie asumate. Am observat și discuția în jurul subiectului Phoenix.
Vorbim despre volumul coordonat de Emanuel Copilaș, Formația Phoenix: muzică, politică, filosofie, publicat de Editura Universității de Vest. Am văzut un refuz total de a discuta subiectul la modul onest, pentru că Phoenix este icoană, noi știm mai bine, noi deținem adevărul, nu vă atingeți de icoană. Este total neproductivă atitudinea. Nu spun că unul sau altul are dreptate la modul absolut. Important mi se pare procesul discuției, al analizei, este unul important. Putem să aflăm unde greșesc unii sau alții.
Avem obsesia statuilor, a muzeificării istoriei.
Lucrăm cu statui, ne raportăm la statui, la muzee. În general raportarea la ”muzee” este contraproductivă, care este legată de memorie care este extrem de importantă, trebuie să existe, dar nu acole se produce viitorul, nu în muzeu unde e un soi de cimitir unde conservi memoria, dar a analiza, a pune întrebări este esențial. De ce ne e frică să punem întrebări?!
În proiectul în care lucrez legat de infrastructură, reabilitare, reintroducere în spațiul social al orașului, recuperare, dincolo de asta, mă întreb – noi avem ce expune al nostru? Dacă băgăm bani să aducem să expunem, unde este ceea ce este al nostru. Întrebarea esențială este: avem un câmp cultural al nostru și un mecanism de producție format din oameni, grupuri mici, tineri care să producă pentru oraș așa cum am avut în anii 60, 70 la Timișoara? Cum am avut explozia muzicală de la Timișoara?
În zona artelor vizuale, ani remarcabili atunci, dar întrebarea este: mai avem acest potențial? Cum putem să îl refacem? Care este mecansimul? Cum ajuți oamenii să facă iar lucrurile la modul ăla, coerent, cu miză? Clădirile sunt importante, dar oamenii suntmult mai importanți. E extraordinar că avem infrastructură, Doamne-ajută, dar ce trist este să ai galeria, librăria și să nu îți intre oameni.
Aceasta este o problemă în Timișoara. Publicul.
Asta e problema Timișoarei care din acest punct de vedere a rămas foarte în urmă față de alte domenii la care stă bine. De ce? Cum?
S-a spus, s-a vorbit de un soi de elitisim. Să fie asta?
Tind să cred că este vorba despre un cumul de factori. Timișoara nu este conștientă și nu își estimează foarte corect resursele umane. Vorbește despre niște timișoreni mitologici care nu mai există, pentru că noi trebuie să vedem cum s-a schimbat compoziția socială în ultimii ani, dar și grupurile etnice. De exemplu, am lucrat cu sute de oameni și am găsit poate trei timișoreni la a treia generație.
Nu zic că este o statistică adevărată, poate e subiectivă, dar în momentul în care procentul este așa, eu îmi spun că nu există timișoreanul mitologic get-beget despre care ni se predică. Asta înseamnă că își poate avea originile în satele din jur, în Banat, dar poate fi și din Oltenia. Dar asta nu este o tragedie, nu văd nicio problemă. Am vreo cinci prieteni pe care îi consider prieteni foarte buni pe care eu îiconsider timișoreni, deși nici unul nu e după origini de aci. Unul e din Moldova. Deși ei sunt născuți aici, ori crescuți aici, dar originea nu e de aici.
Asta e dinamica locului care aduce o plus valoare. Și cumva intră și în logica istorică a Timișoarei pentru că s-a construit din grupuri, exemplu nemții, evreii – că doar Isus Hristos nu s-a născut la Timișoara, deși dacă săpăm mai adânc poate asta descoperim. Trebuie să înțelegem cum arată de fapt Timișoara, cum este cu adevărat.
Purismul ăsta mi se pare precum povestea șvabilor care țineau atât de mult să nu se amestece cu alte comunități încât se degradau biologic. Dacă ai fobie la tot ce vine din exterior s-ar putea să ajungi la un soi de degradare/de limitare pentru că îți ești singur autosufiecent. Am o teorie cum că de fapt acea vorbă cu Banatul îi fruncea în sine e foarte dăunătoare.
Pentru că te pune în conflict cu toți, nu lasă loc de dialog, de deschidere. Te enclavizezi.
Da. Felul în care se vede pe sine – ca fiind autosuficient, orgolios. Eu spun întotdeauna că ar trebui să învățăm de la moldoveni modestia. Modestia este creatore, e izvor. Moldoveanul îți punepe masă tot ce are, se scuză plin de modestie că nu avut mai mult. E mult bun simț în modestia asta. Când ești însă autosficient poți pierde legătura cu ceilalț, pierzi.
Nu te mai mobilizezi…
Consideri că ai făcut totul. E un tip de atitudinea care de fapt nu te ajută. Ar trebui să ne gândim la lucrurile astea. Purismul, multiculturalismul fals, nu ne ajută, pe timișoreni nu îi ajută.
A scurtcircuitat TM23 această autosuficiență?
Cred că da, pe alocuri. A venit multă lume din extern. Timișoara a lăsat o impresie bună. Cei care au venit câteva zile, au rămas foarte încântați. Cei care au venit însă pentru mai mult timp au fost destul de dezamăgiți. Să explic de ce. Am observat că mai mulți dintre bucureștenii angajați în TM23 au rezistat între trei și nouă luni și au spus că în orașul ăsta nu se poate lucra.
Pentru că oamenii nu pot lucra unii cu alții.
Exact. Fac o listă de întrebări pe care o trimit tuturor să văd care e problema, din punctul lor de vedere al celor care au încercat. Văd cam același set de răspunsuri. De exemplu, în Timișoara, toată lumea vrea să dea indicați, menționez că toți cei despre care vorbesc sunt profesioniști, dar înțeleg că timișorenii nu acceptă să fie contraziși. În mediul din București, contrazicerea e productivă, pentru că imediat te repliezi, negociezi. Foarte mulți se plâng de asta, legat de Timișoara. Pe sudiști îi irită foarte tare aroganța și superioritatea timișorenilor, mai ales că de cele mai multe ori nu e acoperită.
Asta deduc din răspunsurile lor. Oamenii sunt bine intenționați, vor să facă lucruri, funcționează în zona aceasta a noastră culturală. E un semn important. Cred că ar trebui gândite și analizate aceste aspecte, chiar și în grupuri diferite. Eu am încercat să îi pun pe toți împreună, să găsim linia de mijloc, de dialog. Lucrurile nu se schimbă ușor, dar merită să reflectăm asupra acestor aspecte reliefate în acest an.
Circuitul banilor, mecanismele care pot funcționa, să știm că se pot regla, că se pot crea grupuri care să producă, să facă lucrurile să meargă, să ajusteze unde e de ajustat. Sunt echipe care reușesc să facă lucrurile să se miște. Culmea e că la Timișoara m-a surprins plăcut zona asta de legătură dintre business și artă. E zona singura care e cea mai rațională și funcțională. Cum e FABER, acolo sunt oameni care știu să își țină în frâu toate bănățenismele.
Dacă este un câștig după TM23, așa cum se vede acum, este zona aceasta de artă și de antreprenoriat cultural-social.
Da, chiar dacă eu sunt mai sceptic și mă uit foarte atent și spun că poate Timișoara vrea să aibă propriul model, noi nu trebuie să impunem ceva anume. În același timp trebuie să spui unde se greșește. De exemplu, am văzut echipele care lucrează pentru Capitală Culturală că au luat în echipă oameni extrem de interesanți. Culmea e că zona care vine dinspre Arhitectură și Politehnică – eu pot lucra spre exemelu cu zona asta, în vreme ce cu cei din zona Umanioarelor acolo mă blochez.
Ei vin din start cu povești din astea ”la noi în Banat”. Aș mai spune un lucru, care va deranja, nu am văzut în niciun oraș rasism ca în mediul universitar timișorean și nu și-l ascund. Nu zic că nu e și în București, sau în alte centre universitare, dar îl maschează pentru că nu mai e cool să îți afișezi rasismul. Nu zic că suntem mai puțin decât am fost altădată de rasisți la nivel de țară, dar aici, laTimișoara, e pe față și nimeni nu se ascunde. Cred că tot din zona Arhitectură și Politehnică vor apărea resursele umane cele mai interesante. Combinat cu zona de business și zona de artă, de acolo vor apare cele mai interesante grupuri. Zona Traian mi se pare interesantă, acolo se întâmplă lucuri cu adevărat înteresante, grupurile de acolo mișcă lucrurile. Apoi e și Teatrul Basca, condus tot de o moldoveancă. Lumea e mică.
Ca să terminăm într-un context general. Ai fost la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, iar în prima seară am avut loc o controversă despre libertate. Scriitorii Ana Blandiana și Mihnea Bîlici, generații diferite. Tânărul scriitor a făcut o declarație care a inflamat spiritele. Și anume, că libertatea nu există în mod absolut și că în contextele războaielor de azi, avem de-a face pe de-o parte cu imperialismul rus, în războiul din Ucraina, și cu imperialismul sionist, în războiul din Israel cu mișcarea teroristă Hamas. Se pot despărți aceste două războaie și cum au schimbat ele paradigma lumii?
Pe de-o parte ceea ce avem în Est este acest imperialism rus, nu există nicio justificare pentru acest tip de demers, indiferent care sunt nuanțele, trebuie să condamnăm imperialismul rus și să ne solidarizăm indiferent dacă ne place să nu Ucraina, pentru că ei sunt victima. Întotdeauna ne solidarizăm cu victima, chiar și când nu are deptate.
De ce spui când nu are dreptate? Cine nu are dreptare?
Vorbind teoretic, nu în cazul de față. Nu se justifică crima de război, în niciun fel. Apoi intri în detalii.
Crezi că lentoarea Occidentului a dus la un număr atâta de mare de victime, dacă ne referim la Ucraina? Lasă Occidentul Ucraina din brațe? Trimite armament cât să nu moară?
Deocamdată cred că nu.
Există riscul ca Rusia să se înfrupte din Ucraina? Deși, deja a făcut-o.
S-a înfruptat și se înfruptă.
Și rămâne așa? Cu ce a luat?
Este foarte greu să faci pronosticuri. Niciuna dintre părți pare cănu e dispusă să se așeze la masa negocierilor. Cred că avem de a face cu un conflict de lungă durată.
Foarte riscant pentru toată zona.
Extrem de riscant pentru toată zona. De aceea nici nu știu care e soluția. Evident că pacea ar fi și este întotdeauna soluția. Moldova și România înregistrează o oportunitate importantă de a-și regândi poziția, dar și de a avea și câștiguri. Nu în sens cinic, nu din poziția de profitor, ci de a-și regândi strategia de securitate, politică, economică. Infrastructura spre Est ar trebui regândită, pentru că nu au pe unde trece camioanele cu grâne, avem o serie de probleme fiind în proximitatea porturilor.
Trebuie să ne gândim la toate astea, suntem și în Uniunea Europeană. În ce privește cealaltă parte a războiului, acolo este o istorie atât de veche și complicată incât doare. Mie mi-a plăcut foarte mult textul lui Daniel Grossman din Financial Times, cumva suntem apropiați de această poziție, fiind și eu un scriitor mai de stânga. Grossman condamnă fără drept de apel demența Hamas, această mașinărie teroristă, însă, înacelași timp, nu apără deloc guvernul lsraelului.
Politica actualului premier Beniamin Netanyahu a adus lucrurile în acest punct.
Asta este situația acum. E un paradox care are două categorii de victime. Populația Israelului devenită victimă a Hamas și pe de altă parte, victimele civile din Palestina. Cu ambele victime trebuie să ne solidarizăm. Culmea este că trebuie să condamni și tipul de guvernare a Israelului, dar și Hamas, guvernarea de tip terorist din Gaza.
Lucrurile în zonă sunt foarte complicate, dar, în același timp, nu cred că nu putem deosebi victimele de călăi. E deja de abc. Așezarea la masa negocierilor, altfel nu văd cum se va ieși din acest război în care civilii sunt victime și de o parte și de alta. În acest context, din păcate, avem prea puțini oameni care să explice toate astea. La noi, în spațiul public, e foarte multă isterie și multă propaganda ieftină. Ușor s-a ajuns la antisemitism, din nou.
Creșterea antisemitismului, cu toate lectiile dure de istorie, este foarte îngrijorătore.
Extrem de îngrijorător. Orice formă de rasism, antisemitism e foarte periculoasă, mai ales că aduc și populism în Europa, chiar extremism. Europa pare cuminte și domesticită, dar în toate popoarele se ascund mulți demoni. Demonii pot fi foarte ușor să fie treziți.
Vasile Ernu s-a născut în URSS
A debutat cu volumul Născut în
A mai publicat: Ultimii eretic
Interviuri, discuţii, p
Lecturi critice ale Rap
Mai multe detalii pe www.ernu.ro.
