Revoluția română din decembrie 1989, singura violentă, singura unde regimul a recurs la masacru împotriva populației civile (peste 1.100 de morți), a avut neîndoios un caracter anticomunist, chiar dacă unii dintre profitorii acestui moment crucial au negat și neagă acest lucru.
Născută din disperare socială și revolta morală, Revoluția a căpătat cu o viteză fulgerătoare o orientare categorică și fățisă de repudiere nu a unui vag definit totalitarism, ci a comunismului din România, în toate înfățișările sale, inclusiv cele „reformiste”.
Citez din Concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste: „Deoarece N. Ceaușescu și clica sa ajunseseră să fie identificați cu comunismul ca regim și ca ideologie (PCR-Partidul, Ceaușescu, România), era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist.
La fel de previzibilă fost reacția panicată și agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt, niciodată complet distrusă). Deturnarea caracterului anticomunist al Revoluției din decembrie 1989 au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic și tentative de instaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”. (ediția Humanitas, p. 777)
Nu discut aici cât a fost revoltă spontană (reală) și cât complot (tot real) în ceea ce s-a petrecut în acel însângerat decembrie. Este însă limpede că acțiunile forțelor anticomuniste, resurecția partidelor istorice, renașterea societății civile au provocat reacția brutală și perfidă a birocrației comunist-securiste, coalizată în jurul lui Ion Iliescu, devenit portdrapelul uzurpării de tip perestroikist a Revoluției.
Departe de a fi un Imre Nagy sau un Dubcek, Iliescu a preferat atunci să joace rolul minabil al „despotului luminat”. O mare parte a românilor (mă refer la cei informați și imuni la propaganda fesenistă) au refuzat să accepte asemenea tertipuri bolșevice.
