12 ianuarie 1990, Piața Victoriei: Mii de demonstranți cer interzicerea PCR, completa desființare a Securității. Numărul doi în Consiliul FSN este Dumitru Mazilu, profesor de drept internațional, numit de regim la Geneva, în Comisia Drepturilor Omului, intrat în conflict cu Ceaușescu.
Devenit un disident sui generis. Sosește împreună cu Petre Roman și Voican Voiculescu. Ține un speech incendiar. Devine idolul mulțimii. Vine și Iliescu, își aruncă toți carnetele de partid, se leapadă public și zgomotos de Satana.
Nimeni nu știe ce va urma. Cine e de fapt Mazilu? Un exaltat, un provocator, un trouble-fête, ori, mai degrabă, un veritabil apostat?
Trec doua zile, ziarul opoziției, „România Liberă”, condus de Petre Mihai Băcanu și avându-l pe Octavian Paler ca director onorific și principal editorialist, publică un fel de fișă biografică.
Reiese că Mazilu a fost ofițer de securitate, director al Școlii de la Băneasa. De unde însă a plecat, mai precis, a fost demis. Succesorul său? Iulian Vlad, cel care, pe 20 decembrie seara, a semnat ordinul de arestare a lui Mazilu.
„Detalii” nepomenite. În anii 70, Mazilu fusese „demascat” pentru „auto-plagiat” într-o ședință a Senatului Universității din București. Acuzatorul? Profesorul Aculin Cazacu, prodecan la Filozofie, el însuși, probabil, ofițer de securitate. Probe beton. Răfuieli între securiști? Poate. Dar fără a dezlega aceste enigme, rămânem prizonierii unui insondabil, mlăștinos clarobscur…
Iulian Vlad: „Apoi a urcat pe un tanc Mazilu și a strigat: „Îl vreți pe Iliescu jos? Atunci, jos Iliescu!” și „Moarte securiștilor!”
Seara, își dă demisia din toate funcțiile politice și, după două săptămâni, își anunță retragerea din viața publică. Retragerea e un fel de a spune, pentru că este menținut în mai multe funcții.”
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
