Momentul în care Ceaușescu a înarmat clasa muncitoare, prin înființarea gărzilor patriotice. La ce a dus asta?

Pe vremea lui, pentru oricine era dispus să vadă, nu era nici cea mai mică îndoială că Ceaușescu Nicolae era un ins incult, că îi lipsea educația de bază, de acasă și de la școală (nu sunt dovezi că știa să scrie), că inteligența lui era, de fapt, șiretenie, că era intrigant, bârfitor și rău, că era manipulabil, dar și încăpățânat, că era desigur foarte ambițios.

Și asta nu pe la sfârșitul „domniei” sale, ci chiar de la începutul ei. De altfel, dacă e să îl credem pe Maurer, tocmai aceste caracteristici de personalitate au fost cele pentru care a fost preferat la conducerea partidului comunist, ca succesor al lui Gheorghiu-Dej.

Citește și: Detalii despre procesul absurd prin care ginerele soților Ceaușescu, care a înregistrat la OSIM numele dictatorilor, cere interzicerea unei cărți. Interviu cu scriitoarea Lavinia Betea

Nici pe la mijlocul deceniului 1960, nici după aceea, partidul nu avea nevoie de un conducător cu viziune, cu dragoste de oameni, cu ambiții nu pentru sine, ci pentru națiune, conducător care să fie pregătit intelectual pentru a guverna discreționar, dar benefic pentru poporul guvernat.

Din contră. Partidul avea nevoie de un conducător fără viziune, adică controlabil prin vânzarea de idei punctuale, dar dispus să ia decizii pe care altcineva, mai intelectualizat, mai moral și mai empatic decât el, ar fi ezitat, dacă nu chiar ar fi refuzat să le ia.

Pentru că așa erau vremurile, în lagărul comunist.

Dar a fost momentul august 1968. Nu mă refer aici la denunțarea din balconul clădirii Comitetului Central al PCR a invaziei Cehoslovaciei, de trupele Pactului de la Varșovia (minus România, care nu participa cu trupe la exercițiul din care a pornit invazia). Ci mă refer la decizia lui Ceaușescu de a înarma clasa muncitoare, prin înființarea gărzilor patriotice.

Acela a fost momentul care l-a legitimat pe Ceaușescu în rolul de conducător al României socialiste, atât în țară, cât mai ales în străinătatea occidentală.

Ca să înțelegeți mai bine semnificația strategică a deciziei de înarmare a unui popor ce trebuia ținut sub contol dictatorial (dictatura proletariatului), puteți să vă aduceți aminte că înarmarea micului popor albanez, în 1996, prin deschiderea accesului la depozitele de arme individuale și muniții, în absența unui conducător, a dus la o criză de securitate europeană.

Ce a făcut Ceaușescu cu această legitimare, respectiv preluarea controlului asupra partidului și statului, prin apropiați dependenți de el, a fost la fel de clar, pentru oricine voia să vadă.