Înainte de 1989, cinematografia românească era profund ideologizată. După vizita lui Nicolae Ceaușescu în China, în 1971, Tezele din iulie au instituit Revoluția culturală. A fost începutul ideologizării totale a culturii, zorii regimului de cult al personalității care s-a întins pe decenii până la căderea comunismului în decembrie 1989.

Istoria națională a fost rescrisă în cheie ideologică servind regimului lui Ceaușescu, iar cinematografia asigura transpunerea mesajelor și rescrierea ideologică a istoriei prin intermediul peliculelor cinematografice.

Cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, doctor în istorie, specialist în istoria cinematografiei, propagandă vizuală, în regimurile totalitare și politicile culturale ceaușiste, autor a numeroase studii și articole de specialitate, dar și volumul „Cinema în RSR”, 2021, publicat de editura Polirom, Bogdan Jitea este unul dintre cei mai avizați istorici în materia propagandei și a felului în care aceasta reverberează astăzi în mentalul collectiv, în felul în care continuăm să ne raportăm la istoria de dinainte de 1989.


Câteva dintre cele mai importante declarații din interviul acordat SunMedia:

  • Unul dintre obiectele de activitate ale IICCMER este de a identifica retorica și propaganda ideologiei comuniste în domenii de impact public precum cinematografia, televiziunea, artele plastice, muzica și în alte domenii;
  • Controlul excesiv al industriei de film din perioada ceaușistă a avut drept consecință inhibarea artistică a cineaștilor români. O parte dintre ei s-au adaptat condițiilor de cenzură și au dezvoltat o serie de strategii prin care să-și treacă filmele, cu minime concesii făcute politicului;
  • Cineaștii au dorit să spună mult prea multe lucruri pe care regimul anterior de dictatură li le interziseră, iar polifonia vocilor a creat o cacofonie stridentă ce a dat naștere unui tip de cinema numit de către critica de film mizerabilism;
  • A trebuit să treacă mai mult de un deceniu pentru ca o nouă de generație de cineaști mai tineri și mai puțin marcați de traumatizanta experiență ceaușistă să propună un nou cinema românesc, unul detașat de tarele și de marotele comunismului. Este generația lui Puiu, Mungiu, Muntean, Solomon și Jude;
  • Protocronismul rezidual continuă să polueze discursul public, alimentând resentimentele antioccidentale și vehiculând o imagine profund distorsionată și narcisistă a istoriei naționale. De mituri precum conducătorul mesianic, sindromul „cetății asediate” sau Occidentul perfid profită din plin partidele extremiste, precum este acest AUR, continuator direct al liniei PRM-ului lui Vadim Tudor;
  • Există un real interes din partea cineaștilor români pentru istoria națională, însă nu în direcția eroizant-propagandistică a „epopeii naționale cinematografice”, pe care Sergiu Nicolaescu a continuat-o după 1989. Este mai degrabă un interes pentru a polemiza cu principalele mituri ale istoriei naționale, pentru a le deconstrui și pentru a propune publicului spectator o viziune mult mai proaspătă și mai lipsită de prejudecăți;
  • În mecanismul propagandistic al lui Putin, cinematografia are un rol bine definit. Programul de realizare a unui epos cinematografic, cu superproducții istorice precum Viking (2017) – saga tânărului prinț rus Vladimir care cucerește Kievul și se botează în Crimeea la creștinismul grec – este frapant de similar „epopei naționale” ceaușiste. Ambele servesc aceluiași scop: legitimarea celor două regimuri dictatoriale prin conectarea lor la un trecut istoric profund mitizat și denaturat.

Daniela Rațiu: Ești cercetător în cadrul ICCMER, specialist în cinematografia comunistă, propagandă, și regimuri totalitare. Coordonezi, în cadrul institutului, proiectul Cinecomunsim, despre care declari că își propune să deconstruiască principalele filme realizate înainte de 1989, să le contextualizeze, să le decripteze. De ce crezi că mai este necesar un astfel de demers?

Bogdan Jitea: Am pornit acest proiect de la o recomandare a Consiliului Național al Audiovizualului privind difuzarea producțiilor cinematografice românești realizate înainte de anul 1989.

Întrucât toate filmele realizate în perioada comunistă au fost produse de o industrie cinematografică exclusiv de stat, care avea drept scop principal difuzarea propagandistică a viziunii regimului asupra societății, CNA recomanda televiziunilor să informeze publicul printr-o mențiune scrisă la începutul difuzării acestor producții sau prin invitarea unor specialiști care să le pună în context istoric.

Având în vedere că unul dintre obiectele de activitate ale IICCMER este de a identifica retorica și propaganda ideologiei comuniste în domenii de impact public precum cinematografia, televiziunea, artele plastice, muzica și în alte domenii, am considerat de datoria noastră să preluăm această recomandare și să o implementăm la nivelul institutului prin intermediul unor studii de caz ale principalelor producții cinematografice realizate în perioada comunistă, publicate săptămânal pe site-ul nostru.

În 2021, după apariția cărții tale Cinema în RSR, publicată la editura Polirom, am realizat împreună un interviu. Citisem cartea –  densă, foarte articulată, extrem de documentată. Pentru cineva obișnuit cu dosarele CNSAS, cartea este necesară pentru că îți ordonează zona cinematografiei de dinainte de 1989.

Pentru cineva care nu este familiar cu modul de operare al fostului regim, cartea ta oferă tabloul unui sistem extrem de constrângător, atât de invaziv încât, spre exemplu, pentru ca un scenariu să fie aprobat trebuia să treacă prin 70 de mâini.

Supraestetizarea a fost un efect al acestei control total, al cenzurii sufocante. Crezi că este într-un fel și explicația pentru „frâna” creatoare a regizorilor după 89? Asta până nu a lovit Noul val – Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, Mitulescu, Radu Muntean…

Fără îndoială, controlul excesiv al industriei de film din perioada ceaușistă a avut drept consecință inhibarea artistică a cineaștilor români. O parte dintre ei s-au adaptat condițiilor de cenzură și au dezvoltat o serie de strategii prin care să-și treacă filmele, cu minime concesii făcute politicului.

Însă această „joacă de-a șoarecele cu pisica” pe care cineaștii au dus-o cu principalii responsabili politici din cinematografie a avut ca revers al medaliei inadecvarea lor la condițiile de libertate artistică totală de după 1989. Atunci când zăgazurile libertății s-au deschis brusc, cineaștii au dorit să spună mult prea multe lucruri pe care regimul anterior de dictatură li le interziseră, iar polifonia vocilor a creat o cacofonie stridentă ce a dat naștere unui tip de cinema numit de către critica de film mizerabilism.

A trebuit să treacă mai mult de un deceniu pentru ca o nouă de generație de cineaști mai tineri și mai puțin marcați de traumatizanta experiență ceaușistă să propună un nou cinema românesc, unul detașat de tarele și de marotele comunismului. Este generația lui Puiu, Mungiu, Muntean, Solomon și Jude.

Remarcam amândoi, acum doi ani, că TVR a continuat în toate aceste decenii post-decembriste să livreze filme de propagandă comunistă care au rescris istoria în maniera în care dorea Nicolae Ceaușescu. Mai precis, vorbim despre epopeea națională, filmele istorice în care s-au pompat enorm de mulți bani pentru a deservi mesajul regimului. Cum este astăzi?

Pare că s-a renunțat la reluarea difuzării epopeii lui Ceaușescu. Este îmbucurătoare și preluarea recomandării CNA privind marcarea filmelor realizate într-un context de cenzură artistică. Din păcate, nu observ că s-a dat curs și recomandării privind invitarea de către TVR a unor specialiști – istorici și filmologi – care să prezinte publicului larg condițiile specifice ale realizării acestor producții cinematografice.

Cum crezi că mai „operează” în mentalul colectiv miturile sădite de propaganda comunistă plantată în filmele de propagandă, fie că vorbim despre cele istorice, fie cele de „actualitate”?

Ele au fost plantate atât de adânc în mentalul colectiv atât de propaganda comunistă, cât și de moștenitorii lor politici după 1989, prin intermediul nu doar al cinematografiei, dar al întregului sistem al educației de mase, încât în prezent protocronismul rezidual continuă să polueze discursul public, alimentând resentimentele antioccidentale și vehiculând o imagine profund distorsionată și narcisistă a istoriei naționale. 

De mituri precum conducătorul mesianic, sindromul „cetății asediate” sau Occidentul perfid profită din plin partidele extremiste, precum este acest AUR, continuator direct al liniei PRM-ului lui Vadim Tudor.

Actorul Mitică Popescu, unul dintre „greii” cinematografiei și teatrului româneasc a murit. Este memorabil rolul pe care l-a făcut în Moromeții, 1987, în regia lui Stere Gulea. Mai puțin se știe că actorul, în tinerețe, a făcut pușcărie politică. Mai mult, a fost deținut în sinistra Periprava și în colonia de muncă Salcia.

Am citit unul dintre dosarele coloniei de muncă de la Salcia, dar și dosarele coloniilor de muncă. Istorie brută și violentă, de o duritate care, doar prin simpla citire, te lovește în plin. Atrocități inimaginabile, dezumanizare, crima instituționalizată.

Viața nu avea valoare pentru regimul comunist. Cariera pe care și-a construit-o Mitică Popescu, după acei ani cumpliți, cu un astfel de ”dosar”, arată tăria sa de caracter. Pentru tine, un cunoscător al acestor povești din dosare, a unor biografii frânte, a unui regim totalitar, cum citești această „poveste” de viață?

Destinul lui Mitică Popescu este o poveste de viață incredibilă a unui om pe care regimul nu a reușit să-l înfrângă. Deși a trecut timp de 3 ani printr-un regim de detenție criminal, care a provocat moartea multor dintre colegii săi de suferință în urma epuizării fizice, a foametei, a febrei tifoide, a bătăilor și relelor tratamente, viitorul actor a rezistat cu stoicism condițiilor de la Jilava, Periprava și de la colonia de muncă de la Salcia, din Balta Brăilei.

Toată viața sa, Mitică Popescu a rămas un spirit liber, necorsetat de chingile ideologice. Cariera sa în cinematografie se leagă în special de cele ale cineaștilor considerați incomozi de regim, jucând în filme de Mircea Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Glissando), de Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică), de Alexandru Tatos (Mere roșii, Secretul armei secrete) sau de Stere Gulea (Moromeții), majoritatea dintre ele producții care au ridicat serioase probleme politice.

Câte filme din toată producția cinematografică de dinainte de 1989 rezistă timpului? Știu că sunt, am o listă a mea, însă mă interesează lista ta, dar și felul în care, la momentul respectiv, au reușit să se „strecoare”, felul în care regizorii s-au luptat pentru existența lor. Nu era simplu.

Sunt destule filme din totalul de aproximativ 550 de filme realizate în perioada comunistă care rezistă examenului timpului. Ca să numesc doar câteva dintre cele mai valoroase: filmele lui Liviu Ciulei, lui Mircea Daneliuc, lui Lucian Pintilie, Secvențele lui Alexandru Tatos, Moromeții lui Stere Gulea, animațiile lui Gopo.

Cu nenumărate ocazii, cineaștii generației douămiiste a noului val românesc au recunoscut public influența pe care au avut-o regizorii enumerați mai sus asupra devenirii lor artistice. Pe lângă aceste filme canonice, sunt și alte producții valoroase care așteaptă să fie revizitate și reevaluate de către actualitatea noastră.

Ca să dau doar câteva titluri care în opinia mea ar merita mai multă atenție, menționez aici Celebrul 702 (1962, regia Mihai Iacob), Ilustrate cu flori de câmp (1974, regia Andrei Blaier), Septembrie (1978, regia Timotei Ursu), Un om în loden (1979, regia Nicolae Mărgineanu), Angela merge mai departe (1982, regia Lucian Bratu), plus toate filmele lui Mircea Săucan.

Există o preocupare pentru istorie în cinematografia actuală? Dacă da, cât e de consistentă? Dacă nu, de ce nu există?

Există un real interes din partea cineaștilor români pentru istoria națională, însă nu în direcția eroizant-propagandistică a „epopeii naționale cinematografice”, pe care Sergiu Nicolaescu a continuat-o după 1989. Este mai degrabă un interes pentru a polemiza cu principalele mituri ale istoriei naționale, pentru a le deconstrui și pentru a propune publicului spectator o viziune mult mai proaspătă și mai lipsită de prejudecăți.

Am în vedere în primul rând filmele lui Radu Jude care beneficiază de consultanța științifică a unor istorici profesioniști, precum Constanța Vintilă-Ghițulescu la Aferim! (2015) și Adrian Cioflâncă la Țara moartă (2017) și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018). Ultimul, istoric al Holocaustului de pe teritoriile controlate de armata română în cel de-al doilea război mondial, este co-regizor alături de Jude și la documentarele Ieșirea trenurilor din gară (2020) și Amintiri de pe frontul de est (2022).

Apoi mă gândesc la documentarul experimental al lui Sebastian Mihăilescu, Pentru mine tu ești Ceaușescu (2022), care beneficiază de consultanța istoricului Mihai Burcea și care chestionează relevanța dictatorului comunist pentru tinerii din ziua de astăzi.

În interviul nostru după publicarea cărții tale, în 2021, am vorbit despre Ceaușescu cinefilul. De altfel, tu evoci în cartea ta cum, în zilele Revoluției, CTP ajunge în sala de proiecție a lui Nicolae Ceaușescu din reșdința sa din Primăverii, și ia din aparatul de proiecție o bucată de film.

Era filmul pe care Ceaușescu intenționa să îl vadă. Precizezi că filmul era „premonitoriu”, și anume un thirller francez din 1970, în regia lui Jose Giovanni, „Ultimul domiciliu cunoscut”. Dacă era cinefil, Ceaușescu nu a învățat nimic din istoria servită în pelicule?

Asta în condițiile în care în 1989, Europa de Est era pe un drum fără întoarcere. Polonia, apoi căderea Zidului Berlinului, Gobaciov în URSS. Unda de șoc nu putea fi evitată. Dictatorii sunt pradă propriului hybris?

Istoria care i se servea prin intermediul producțiilor din ciclul epopeii naționale cinematografice hrăneau din plin hybrisul dictatorului român. Spre exemplu, la Buzduganul cu trei peceți, cel de-al doilea film despre Mihai Viteazul comandat chiar de șeful statului, Ceaușescu a ieșit transfigurat de la proiecția privată, regăsindu-se în personajul istoric interpretat de Victor Rebengiuc.

Sau ultimul film istoric, Mircea în regia lui Sergiu Nicolaescu, care a avut premiera de gală cu doar o lună înainte de căderea regimului și în care domnitorul valah, rebotezat din „cel Bătrân”, în „cel Mare” de către istoriografia regimului, discuta cu sultanul Baiazid I de la egal la egal, așa cum pretindea Ceaușescu că o face cu liderii sovietici.

În concluzie, aceste filme istorice nu doar că au contribuit la cultul personalității lui Ceaușescu, dar au întreținut din plin fantasmele politice ale acestuia.

Dacă vorbim despre totalitarism, propagandă, autoritarism, nu putem evita subiectul războiului din Ucraina declanșat de Rusia în 24 februarie anul trecut. S-a spus că Federația Rusă, prin războiul declanșat de Putin, și-ar trăi momentul istoric al căderii URSS abia acum.

Avem toate ingredientele unui război de propagandă, dar și a unui război clasic. În discursul lui Putin, temele acestea ale imperialismul agresiv și al recuperării statelor satelit, al recupării unei puteri în spațiul est-european, nu sunt noi.

Occidentul nu a luat în serios retorica lui Putin. Războiul din Ucraina a fost dușul rece pentru europeni. Dincolo de toate acestea, pentru că vorbim despre propagandă prin intermediul filmului, cum citești felul în care Putin încearcă să își conserve puterea?

La fel ca Stalin, Putin mizează pe cartea naționalistă. Redutabilul său aparat de propagandă prezintă publicului de acasă imaginea unei Rusii amenințate de o cabală occidentală condusă de SUA.  Astfel, din agresor, Rusia devine victimă în percepția cetățeanului rus obișnuit.

De aici și evitarea termenului de „război” – folosirea sa fiind pasibilă de dosar penal  –  înlocuit cu cel de „operațiune specială”. În tot acest mecanism propagandistic, cinematografia are un rol bine definit. Programul de realizare a unui epos cinematografic, cu superproducții istorice precum Viking (2017) – saga tânărului prinț rus Vladimir care cucerește Kievul și se botează în Crimeea la creștinismul grec – este frapant de similar „epopei naționale” ceaușiste.

Ambele servesc aceluiași scop: legitimarea celor două regimuri dictatoriale prin conectarea lor la un trecut istoric profund mitizat și denaturat.

Pe de o parte Putin, însă se vorbește foarte mult despre felul în care poporul rus vibrează la retorica lui Putin.

Îmi este foarte limpede că la fel ca în cazul germanilor din perioada interbelică, rușii de astăzi sunt receptivi la un discurs revizionist și revanșard, considerând injustă diminuarea poziției Rusiei pe glob și pierderea unei mari părți a fostului său imperiu.

Atât în sondajele realizate înaintea războiului din Ucraina de cele câteva institute independente care supraviețuiseră cenzurii draconice putiniste, dar și în cele de după, încrederea în Putin rămâne la cote alarmant de înalte.

Mi-e teamă că în cazul unei iminente victorii ucrainene, aceasta va fi incompletă fără o deputinizare a societății rusești după modelul denazificării Germaniei postbelice, rămânând în continuare riscul ridicat al unui nou război. 

Există o întreagă literatură despre felul în care Putin, Federația Rusă s-au insinuat în Occident, căpușându-l, cultivându-i lăcomia și orbirea.

Când spunem literatură, atunci ne referim la informații deschise, însă dincolo de acestea, sunt serviciile secrete, sunt informațiile care nu ajung niciodată la public, informații din care comunitatea serviciilor secrete poate/a putut desena aproape la milimetru strategia lui Putin, un KGB-ist până la urmă.

Și aici mă gândesc la „subversiunea ideologică”. Cum e această trezire la realitate?

Este ca un duș rece după un somn foarte lung. Toate abuzurile și derapajele regimului putinist erau cunoscute foarte bine de Occident, care însă s-a făcut că se uită în altă parte în schimbul uriașelor avantaje economice de care se bucura în relația cu Rusia. În primul rând, petrolul și gazele.

A existat și autoamăgirea că Ursul moscovit poate fi îmblânzit ca urmare a acestei relații simbiotice. Este politica de appeasement pe care a dus-o Germania lui Angela Merkel și care se baza pe experiența politică a liderului de la Berlin, născută în RDG și fluentă vorbitoare de rusă. Nu neapărat invazia rusească, cât mai ales improbabila rezistență a ucrainenilor a făcut să se renunțe la cordonul ombilical energetic care lega Europa de Rusia și să se treacă la etapa unui nou Război Rece.

O predicție despre Rusia, Putin, Ucraina, Europa? Nu uităm nici de tabloul mare, America, Turcia, China.

Nu sunt specialist în relații internaționale, dar accept provocarea de a lansa câteva predicții personale. Indiferent de rezultatul războiului, Rusia va ieși slăbită economic și cu reputația militară compromisă iremediabil. Regimul lui Putin mai poate fi prelungit cu câteva luni, însă în cele din urmă, va colapsa.

În locul său se vor ridica diferiți rivali provenind din instituțiile de forță (armată, FSB), din rândul lorzilor războiului (Prigojin, Kadârov) sau din cei ai guvernatorilor structurilor politico-administrative care formează uriașa Federație Rusă. În cazul în care Rusia nu se va prăbuși într-un război civil cu consecințe incalculabile pentru securitatea euro-asiatică, ea va sfârși în cele din urmă în ghearele dragonului chinez.

Ucraina își va continua drumul de integrare în structurile euro-atlantice, însă va avea surpriza neplăcută să constate că va fi unul extrem de anevoios și presărat de obstacole imense care vor proveni atât din interior (democrație neconsolidată, efectele militarizării societății din timpul războiului, oligarhii, corupție, naționalism etc), cât și din exterior (opoziția anumitor state).

Cel puțin se va consola cu faptul că din punct de vedere cultural și politic, va ieși definitiv din sfera de influență rusească. Clivajele dintre o Europă de est emergentă și o Europă de vest precaută economic se vor accentua, punând în pericol proiectul comun.

Pe fondul gravei crize economice, anul acesta Turcia are mari șanse ca după două decenii de neo-otomanism erdoganist să scape în sfârșit de Sultan.

Sistemul global se îndreaptă spre un bipolarism militar (SUA și China), dar și spre un multipolarism economic (UE, Marea Britanie, India, Brazilia, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud etc).

După publicarea cărții tale Cinema în RSR, te-aș întreba dacă au existat reacții din rândul rezigorilor de dinainte de 1989, și nu doar din partea lor.

În cazul in care aș fi publicat-o imediat după susținerea tezei de doctorat, când marea majoritate a celor care apar în carte erau încă viața sau cel puțin erau activi, sunt convins că ar fi suscitat reacții și din partea lor.

Însă cartea a venit prea târziu pentru ei și – din punctul meu de vedere – la momentul oportun pentru un istoric, care așteaptă ca faptele să se sedimenteze și ca distanța timpului să asigure acea detașare obiectivă necesară unui astfel de demers. Au fost mai degrabă reacții ale cineaștilor din generația mai nouă care au citit cartea și m-au contactat ca să-mi spună opinia lor despre ea, una favorabilă (Jude, Solomon, Giurgiu etc.).

LASĂ UN MESAJ

Te rugăm să introduci comentariul tău!
Introdu aici numele tău