Republica Populară Română se naşte în clipa în care, în faţa unui tribunal militar, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache compar spre a fi acuzaţi de trădare de ţară.
Regatul României se prefăcea, graţie acestei înscenări staliniste, în democraţie populară. Aparenţele de democratism erau înlăturate cu brutalitate, iar fidelitatea faţă de libertate devenea o infracţiune din codul penal.
Procesul din noiembrie 1947 este cea din urmă dintre luptele duse de Iuliu Maniu: drumul care pornea din veacul memorandiştilor se oprea în secolul comunist. Demnitatea umană şi egalitatea în faţa legii, credinţa şi constituţionalismul fuseseră valorile care definiseră acest parcurs al destinului său. Valul de ură comunist nu îl îndepărta, în acest ceas al tiraniei, de la linia vieţii sale.
Viziunea sa, cea pe care a apărat-o cu tenacitate împotriva dictaturilor, a fost cea întruchipată în Declaraţia de la Alba-Iulia. Unirea din 1918 a însemnat, pentru Iuliu Maniu, mai mult decât actul de autodeterminare al unei naţiuni: ea marca începutul unei construcţii puse sub semnul libertăţii şi egalităţii în faţa legii.
Punctele din 1918 sunt cele pe care, trei decenii mai târziu, le va reafirma în faţa acuzatorilor săi. Dreptul la demnitate al popoarelor nu se poate negocia: brutalitatea ilegitimă a unui regim nu poate anula sacralitatea drepturilor naturale.
Citește și: Ucraina: Rusia şi escaladarea terorii
Fidelitatea faţă de crezul de la 1918 se înscrie în destinul lui Iuliu Maniu. Vocea Transilvaniei devine vocea unei Românii care aspiră la dreptate şi la domnia legii. Campaniile de opoziţie ale lui Iuliu Maniu sunt ocazia de reconformare a centralităţii acestor valori. Lupta sa nu este niciodată una oarbă: gesturile sale sunt gesturi de reamintire ale crezului de la care nu se poate abdica.
În deceniul autocraţiilor, între 1938 şi 1947, Iuliu Maniu s-a opus arbitrariului dictatorial cu tenacitate memorandistă. Adevărurile interzise de tiranie au fost rostite cu claritate democratică.
În interviuri, alocuţiuni şi memorii justificative, Iuliu Maniu a ilustrat un stil al curajului etic. Frazele sale au salvat onoarea unei naţiuni încătuşate şi amuţite. Precizia cuvintelor sale a fost tăiate în marmura unei statui.
Totalitarismul a însemnat, pentru Iuliu Maniu, întruchiparea redutabilă şi demonică a vocaţiei de dominare şi de control a statului. Sclaviei întemeiate ideologic Iuliu Maniu i-a contrapus simplitatea de granit a principiilor democratice. Implacabila sa ostilitate faţă de comunism se hrăneşte din luciditatea sa vizionară. Firescul libertăţii este antidotul la elanul criminal al utopiei.
Condamnat la 1947, Iuliu Maniu este zidit de viu, spre a muri în februarie 1953: pământul patriei sale îl va primi în marginile unei gropi comune. Peste un deceniu, în 1963, la Râmnicu-Sărat, Ion Mihalache era ucis, la rândul său, închis în temniţa tăcerii. Comunismul extermina pe cei care ar fi putut zidi o altă Românie: laşitatea şi crima domneau, suveran, peste un popor de sclavi.
Dar din adâncul acestei Românii anesteziate şi complice vocea lui Iuliu Maniu se distingea cu claritatea profetică. Încercările tiraniei nu pot înfrânge libertatea: în cele din urmă, demnitatea umană va spulbera cătuşele ideologiei. Sensul destinului său se împlinea prin sacrificiu – moartea sa era începutul unui alt drum.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
