Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a părăsit teatrul de război din țara sa, pentru a merge prima dată în Statele Unite ale Americii și a doua oară în Marea Britanie plus Uniunea Europeană (dacă nu s-ar fi întâmplat Brexit-ul, ar fi mers doar într-o singură capitală, Bruxelles).
Zelenski a mers invitat, s-a întâlnit cu conducătorii de state și de guverne din zona transatlantică, s-a adresat Congresului American, Parlamentului Britanic și Parlamentului Uniunii Europene.
Și-a pregătit vizitele și aparițiile publice atâta cât s-a priceput de bine Ucraina să îl pregătească, atât ca prezență, cât și ca prestanță.
Deja aluziile la cultura și valorile de civilizație politică, inclusiv la istoria de război pentru libertate a statelor occidentale deveniseră repere ale prezențelor sale virtuale, pe vremea când se adresa prin video-conferință parlamentelor statelor occidentale ce îl sprijineau în efortul Ucrainei de a opri invazia produsă fără provocare ucraineană, nejustificat și complet ilegal de Federația Rusă.
Așa că nu a fost o surpriză decât pentru neatenți că și în timpul prezențelor sale fizice, la Washington D.C., Londra și Bruxelles, președintele ucrainean Zelenski a revenit la acele repere de ținută și de discurs, care i-au asigurat fixarea în memoria colectivă a gazdelor a evenimenului produs de mesajul pe care îl avea de transmis.
Desigur, Zelenski nu a vrut și nici nu a putut să fie original în stabilirea acelor repere. De exemplu, faptul că a ales să fie prezent îmbrăcat în straie de campanie militară a fost inspirat de Winston Churchill, care, atunci când a vizitat Statele Unite, pentru a-i convinge pe americani să iasă din izolaționismul în care intraseră deliberat, după Primul Război Mondial, și să i se alăture în războiul împotriva Germaniei hitleriste, s-a înveșmântat tot în haine cu alură militară, ca mesaj vizual că premierul își lăsase patria insulară în plin război, pentru a ajunge în America.
Ce nu a făcut Zelenski a fost să explice comentatorilor răuvoitori, din Lumea occidentală, ce e cu el pe la casele cele mai mari ale acestei lumi.
Comentatori care, în absența unor asemenea explicații, s-au apucat să îi zică „ipocrizie” apelului la reperele deja consacrate de fixare în mentalul colectiv al gazdelor a prezenței ucraineanului la ei.
Așa cum, acei comentatori care, pe lângă faptul că sunt răuvoitori, mai sunt și imbecili sadea, s-au apucat să vitupereze că Zelenski, de fapt, nici nu se gândește la poporul său, atunci când umblă prin Lume după arme, în loc să umble prin aceeași Lume după mâncare, lemne de foc și ce l-or mai trebui locuitorilor Ucrainei aflate sub loviturile de anihilare a civilizației sale de tip occidental, lansate de kremlinezi.
Doar că este exact invers. Volodimir Zelenski nu și-a părăsit postul de comandă strategică, din Kiyv, pentru a merge pe acolo pe unde s-a dus, pentru el, ci s-a dus pentru gazdele care l-au invitat și l-au primit.
Cereri ar fi putut ucraineanul să facă de acasă, pentru că nu este niciun șef de stat sau de guvern occidental care să nu îi răspundă la telefon sau la videoconferință. Și pentru că mulți șefi de stat și de guvern l-au vizitat pe Zelenskii la el acasă, tocmai ca să nu mai bată omul drumul până la ei, dacă avea ceva să le spună și să le ceară.
Zelenskii s-a deplasat în cele două centre de putere globală, aflate pe primele două locuri (dacă considerăm că UK + EU = un singur loc) în ierarhia mondială de putere economică și pe primul loc în ierarhia de putere militară a Lumii, în cadrul NATO pentru ca prezența sa fizică să dea o garanție acestor primi actori că Ucraina nu cedează.
O garanție prin prezența fizică a președintelui că Ucraina nu abandonează lupta pentru independență, suveranitate și mai ales libertate, cu toate distrugerile și cu toate crimele împotriva umanității provocate de militarii și mercenarii ruși, timiși de Kremlin să anihileze Ucraina ca stat și ca națiune civilizată.
Pentru că degeaba trimitem noi, occidentalii, ajutoare și degeaba oferim noi asistență de toate felurile națiunii ucrainene atât de grav și de nemeritat încercată, dacă națiunea ucrianeană însăși ar considera că un trai în subordinea și sub autoritatea Moscovei este un trai colectiv acceptabil. Sau măcar un trai preferabil celui într-un teatru de război de anihilare, dacă nu unul de distrugere totală.
Sau dacă ucrainenii, sub președintele lor, ar ajunge să evalueze prețul libertății naționale, plătit în atâtea vieți deja distruse cu zecile de mii sau bulversate cu zecile de milioane ca fiind un preț prea mare, comparativ cu avantajul vieții în supunere.
Despre libertate nu se poate vorbi la televizor, dacă vrei ca acele vorbe să fie credibile, pe palierul garanțiilor de tipul Gentlemen Agreement. Care garanții implică strângerea de mână și privitul simultan în ochi.
Ceea ce este greu, dacă nu este chiar imposibil de înțeles, pentru orice comentator român sincer (adică îi excludem pe răuvoitori) care se identifică cu reperele naționale din gama „capul plecat sabia nu-l taie”.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
