S-a întâmplat în felul următor. Acum aproape 20 de ani (2004), Ucraina a propus deschiderea unei noi căi navigabile, pe Dunăre. Până la acea dată, exista o singură cale navigabilă, Canalul Sulina, fapt consemnat în convențiile încheiate între statele dunărene.
România s-a opus acestei propuneri, din varii motive, unele ecologice, altele economice și altele de orgoliu. Așa că situația a rămas nerezolvată, cu Ucraina începând să facă lucrări de amenajare a brațului/estuarului Bâstroe, pe porțiunea din interiorul granițelor sale. Și cu proteste din partea României, desigur.
După ce Federația Rusă a declanșat agresiunea sa armată împotriva Ucrainei, guvernanții de la Kiev au luat în considerare deschiderea canalului navigabil al Dunării, pe porțiunea din interiorul granțielor sale, având în vedere că alte căi de comunicații fluviale și maritime erau compromise de război.
Așa că a adresat Comisiei Europene o solicitare oficială de a adapta căile navigabile interioare pe Dunăre la rețeaua transeuropeană de transport, prin adăugarea la rețea a căilor navigabile interioare ale estuarelor Chilia și Bâstroe, ale Dunării.
În procesarea acestei solicitări, Comisia Europeană a cerut României un punct de vedere, cu termenul limită la mijlocul acestei luni februarie 2023. Termen expriat de câteva zile, deci.
Vorbim despre un proces îndelungat, de aproape două decenii, care a fost în ultimul timp accelerat de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, proces care se desfășoară pe două direcții: cea fizică, cu lucrări efectuate de Ucraina în interiorul granițelor sale și cea juridică, de confirmare a rezultatului acelor lucrări ca fiind incluse în rețeaua navigabilă fluvială europeană.
Nu este de mirare că poziția României e defavorabilă unui asemena proces. În prezent, România deține controlul asupra navigației pe brațul Sulina și mai are și Canalul Dunărea-Marea Neagră, care nu este exploatat nici măcar la jumătate din potențial și care ar fi și mai irelevant, dacă s-ar deschide un alt canal navigabil spre ieșirea Dunării la Marea Neagră.
Doar că situația asta este una de diferend și nu una de conflict între România și Ucraina. Cam de natura diferendului privind Insula Șerpilor.
Ceea ce înseamnă că soluția lui va fi dată fie prin negocieri bilaterale, româno-ucarinene, fie în vreun for de arbitraj european.
În niciun caz inflamarea opiniei publice românești nu este o soluție de rezolvare a diferendului dintre România și Ucraina, privind navigabilitatea brațului Bâstroe. Pentru simplul fapt că opinia publică din România nu are niciun rol de jucat în afacerea asta.
La rigoare, publicul național românesc ar fi trebuit să se intereseze de soarta Deltei Dunării în general, atât din punct de vedere economic, cât și ecologic. Dar nu s-a interesat vreodată. Situație de care au profitat diferiți indivizi și diferite grupuri de interese, unele dintre ele criminale, care și-au servit interesele și și-au umflat conturile pe seama degradării biodiversivității Deltei și a poluării apelor ei.
Deci, dacă opinia publică românească nu are niciun rol de jucat în afacerea Bâstroe, atunci de ce ar fi transformat autoritățile române, prin vocile cele mai sonore din guvern, această problemă într-un scandal mediatic național, cu reverberații internaționale?
Nu știm, deoarece autoritățile române, fie ele executive, fie ele legislative, fie juridice, nu dau seama niciodată publicului pentru nimic din ceea ce spun ele public.
Putem bănui însă trei motive, ce pot fi independente unul de celelalte, dar în același timp simultane.
Pe unul dintre ele l-am amintit zilele trecute. Autoritățile române curtează prin agenda de discuții publice un anumit segment al electoratului românesc, care se pretinde naționalist, dar care de fapt este compus din bocitoare inepte ale stadiului de victimă a tuturor străinilor, la care ar fi ajuns România, de când nu mai este comunistă.
Așa că, în această curtare electorală, autoritățile române s-au simțit obligate să anunțe cât sunt ele de vulnerabile la acțiunile ostile ale Ucrainei, pe Dunărea noastră dragă.
Un alt motiv ar fi că autoritățile române sunt, practic și iremediabil, incapabile să comunice corect, complet și coerent cu publicul național, pe niciun subiect de interes public și/sau național.
Adică, ele nu informează voluntar și nici nu răspund la întrebări, decât întâmplător și niciodată credibil. În minus, autoritățile române nu își calibrează niciodată comunicarea în funcție de efectele dezirabile ale informării publicului național. Ci doar în funcție de efectele aparente și superficiale. Cum ar fi efectele de imagine fără conținut.
Cel de-al treilea motiv, în ordinea evocării lor, este că autoritățile române sunt slabe, sub toate aspectele.
Așa că nu ratează nicio oportunitate când un vecin este mai slab decât România pentru a-și arăta și ele, autoritățile române, mușchii, cum se zice în limbaj de galerie de fotbal.
Cum este cazul cu Ucraina aflată în plin război de anihilare a statului și națiunii sale și care ar trebui să recunoască că România, nefiind la rândul ei invadată, este mai puternică și de aceea ar trebui ca Ucraina să îi satisfacă României toate orgoliile de putere, justificate sau nu.
Cât despre motivul că autoritățile române sunt dispuse să facă jocul Moscovei, prin acutizarea relațiilor de bună vecinătate dintre România și Ucraina, eu unul îl exclud categoric, ca fiind complet nerealist.
Asta nu înseamnă că toți agenții de influență ai kremlinezilor nu s-au activat în presa românească de scandal, pe subiectul acesta Bâstroe, atătând cât de ticăloși sunt ucrainenii, dar și europenii, care le iau în seamă și le analizează ucrainenilor cei răi solicitările.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională
