Recitirea lui Edmund Burke este, în era digitală, un exerciţiu de insurgenţă „reacţionară”. Nimic din ceea ce constituie viziunea lui Burke nu pare să mai aibă sens în lumea locuită de noi.
Nerăbdarea prezentului, frenezia experimentului utopic, ignorarea trecutului, toate acestea sunt semnele sensibilităţii radicale ce trezea în Burke, în urmă cu două secole, răspunsul său conservator.
Şi poate că firescul libertăţii a devenit cu adevărat suspect în era digitală. Strivit între regulamente şi cifre, desemnat ca parte din întregul ce trebuie desenat şi controlat, subiect permanent reeducat, încadrat în reţele sociale şi ameninţat cu naşterea atotputernicei inteligenţe artificiale, omul concret, cel care nu poate fi redus la statistici şi rapoarte, este un actor stingher şi izolat.
În clipa în care vocile radicale evocă fericirea umanităţii, omul este uitat. Personalitatea sa se topeşte în pasta viitorului luminos.
Căci firescul libertăţii este însăşi forma de întruchipare a existenţei care să nu se reducă la un stadiu larvar. Dincolo de ecrane, dincolo de marile cauze, se află viaţa cu seninătatea şi nefericirea ei.
Disciplina ei stranie nu se poate supune elanului nivelator al radicalilor. Clipele de bucurie şi de tristeţe nu pot fi mimate de nici o maşină rafinată, cu a ei impresionantă viteză de calcul. Dragostea maternă nu poate fi înlocuită de surogatul unui laborator. Contemplarea cerului şi a mării înseamnă actul de manifestare al umanităţii ce nu se mărgineşte, în gesturile sale, la automatismul prezentului etern.
Acele mici insule despre care vorbea Edmund Burke sunt refugiile în care se poate regăsi firescul lipsit de emfază al libertăţii. Arta, familia, prietenia, dragostea, credinţa, sportul, orele de răgaz sunt bariera în spatele căreia omul concret se refugiază, atunci când statul animat de instincte prometeice îl asaltează, cu proiectele sale himerice.
Pasiv sau activ, oamenii caută să îşi construiască un teritoriu al micii lor autonomii: nespectaculos şi deloc revoluţionar, el le oferă consolarea pe care nu le-o pot acorda utopiile. Cât despre patria de care ţin, ea nu este decât o însumare de mici patrii: limba şi nostalgia ne conferă unitatea organică ce nu are nimic în comun cu ordinea de caazarmă a demagogiei.
La acest firesc al libertăţii, atât de dispreţuit de visătorii ucigaşi ai politicii, merită să ne întoarcem, pe urmele lui Burke. Limitarea statului, garantarea proprietăţii, constituţionalismul sunt instrumentele de care ne putem servi spre a limita apetitul radicalismului pentru revoluţionare perpetuă.
Intelectualilor şi activiştilor le putem opune, mereu, înclinaţia spre ordinea spontană şi organică a vieţilor libere. Împotriva utopiei putem mobiliza resursele de simplă ingeniozitate ale oamenilor ce nu sunt inteligenţe artificiale, ci persoane unice, irepetabile şi imperfecte.
Perfecţiunea etanşă a visului totalitar striveşte, nivelează şi amuţeşte, pentru totdeauna.
Recitirea lui Burke este un astfel de răgaz al reflecţiei. Schemele geometrice sunt, mai devreme sau mai târziu, o reţetă a tiraniei. Dincolo de marginile guvernării şi ale statului se află domeniul imperfecţiunii umane.
Libertatea este graniţa pe care statul omnipotent o detestă. În absenţa ei, răceala de laborator a utopiei tehnologice ar domni, suveran, peste noi. Iar firescul vieţilor de demult ar înceta să mai fie amintire, de vreme ce viitorul însuşi ar înceta să mai existe, înlocuit de prezentul etern al lumii fascinate de ecranele ei tactile.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
