O relativ recentă expresie a „iubirii” năprasnice de neam, Biserică și țară, manifestată zgomotos și agramat în anumite, speologice medii ecleziastice, dar și declasat laice, este „creștina” ură confesională. Expresia unei „iubiri” otrăvite de dihotomia „noi (supremii drept-credincioși) vs ei (ereticii pe veci pierduți)”.
Simptomatologia ei cea mai evidentă este delirul „aletologic”(provocat de convingerea ilariantă că adevărul ne-a fost predestinat, e integral al nostru și ținem cu dinții de el, ca și cum cineva ni-l tot smulge gelos). Ca și cum adevărul de credință e un ornament confesional, nu un mod de viață întru Hristos.
Se adaugă apoi filetismul febril, fobia agresivă la heterodoxie și anatematizarea. Din belșug.
Ura confesională vizează generos tot ce presupune alteritatea și raportarea la ea, relația cu străinul neapărat occidental, cu heterodoxul în special, cu moderația în general.
Occidentul creștin? Anatema!
Civilitatea, conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos, relația cu celălalt fondată pe Evanghelie, bun-simț, cunoaștere reciprocă și necesar dialog sunt, în viziunea savonarolică a puristului pravoslavnic, absolut impardonabile.
În context, crima odioasă prin excelență devine ecumenismul (ignorat total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței, de „casă” a întâlnirii umane profunde).
Citește și: Scatofilie mediatică
Dialogul inter-confesional? Detestabil și infernal!
Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune”, prietenia spirituală cu cel care nu a avut șansa să se nască la timp pentru a se bucura de privilegiile etnogenezei din arealul carpato-danubiano-pontic, toate acestea echivalează automat în ochii celor ce „simt (confesional) enorm și văd monstruos” cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare. O neagră certitudine care dă de pământ cu atât de firescul „universalism al speranței”.
Pentru pravoslavnicul pur și dur, ales în mod misterios ca gureș delegat al Adevărului, personaj subînțeles impecabil doctrinar & moral care nu are niciodată destule pietre la îndemână pentru a lapida alteritatea, dialogul inter-confesional, moderația și adecvarea inteligentă la realitate, pentru acest Übermensch „creștin” convins că Adevărul e înscris în propriu-i ADN, Evanghelia devine secundară în favoarea unei siropoase maculaturi pietiste, unor florilegii „duhovnicești” prolixe sau unei apocaliptice prognoze a vremurilor noastre globaliste „cele de pe urmă”.
Puristul pravoslavnic are avantajul nesperat al accesului la toate cele știute și neștiute, văzute și nevăzute. Cine nu subscrie la elucubrațiile sale esențialmente anti-creștine este fie ecumenist, fie globalist. Tertium non datur.
Unele dintre cele mai frecvente manifestări patologice ale urii confesionale sunt:
- invocarea pe necitite a Sfinților Părinți asociați abuziv și inadecvat cu probleme și contexte actuale, firesc absente din reflecția lor;
- idolatrizarea propriei și precarei interpretări a Tradiției, transformate în sterp și contondent tradiționalism/ a Ortodoxiei transformate în grotesc ortodoxism;
- diabolizarea actualizării și adecvării mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi;
- blamarea total ineptă, autodescalificantă teologic și înalt ridicolă a celui mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”.
- obsesia sterilizantă spiritual pentru centralitatea „românismului” în iconomia mântuirii neamului omenesc. De la noi va veni scăparea. Puritatea „sufletului românesc” este sinonimul cerescului abisal și antonimul depravării spiritului occidental. Pentru că tot ce-i românesc nu piere;
- predicarea lacrimogen patetică a unui „creștinism” strident colorat etnic, hiperconfesionalizat, eviscerat de urbanitate, solemn acultural, perfect paralel cu creștinismul luminos al curăției inimii și al discernământului, cu creștinismul agapic și auster, trăit firesc și organic, așa cum emană acesta din Evanghelii și epistolele apostolice. Două linii care nu se întâlnesc niciodată.
- Toate acestea, dar nu doar ele, subminează grav viziunea creștină genuin evanghelică și sabotează vocația universală a creștinismului, din miezul căruia răsună constant cuvântul hristic: „Bucurați-vă!”
Nu cuvântul „Anatema”.
Vasile Bănescu este consilier patriarhal și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
