La centenar: Monica Lovinescu şi secolul ei

Seria de volume „Humanitas” marcând centenarul Monicăi Lovinescu nu este doar ocazia de a evoca exemplaritatea unui destin, ci şi prilejul de a omagia, prin recitire şi revenire, o întreagă operă.

Căci în cazul Monicăi Lovinescu biografia croită prin curajul etic a hrănit energia unică cu care textele au fost scrise: microfonul exilului a devenit spaţiul în care această Românie de dincolo de graniţe se înfăţişa, eliberată de spaime, de compromis şi de abjecţie. Onoarea unei naţiuni a fost apărată, cu acea tenacitate ce nu ceda în faţa delaţiunilor, şantajului, violenţei.

Un paradox al istoriei a făcut ca, în exil fiind, fiica să îndeplinească rolul pe care îl îndeplinise, cândva, în  ţară şi libertate, tatăl ei. Asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate, în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria. Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene.

Rareori evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.

Parte din această promoţie post-maioresciană pe care o reconstituia, spre finalul vieţii sale, E. Lovinescu, Monica Lovinescu a ales, în anii exilului, să îşi asume acest timbru al preciziei polemice ce evocă marile pagini ale secolului XIX românesc. Critica de idei a Monicăi Lovinescu creionează un memorabil portret al patologiilor ce locuiesc România intelectuală şi politică sub comunism.

Beţia de cuvinte, delirul patriotard, minciuna sfruntată, complicitatea sunt semnele ratăcirii pe care textele Monicăi Lovinescu  le încadrează în rama polemicii. Eseurile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, adunate în paginile scrise, devin capodoperele care stabilesc un standard al polemicii culturale: dincolo de vocea ce răsună în memoria noastră se află limpezimea casantă a verdictelor ei.

Seria de volume „Humanitas” luminează complexitatea polifonică a unei opere construite cu trudă şi devoţiune. Şi poate că doar Pompiliu Constantinescu a înfăţişat, în aceeaşi linie maioresciană, o energie comparabilă în consemnarea faptelor şi mişcărilor de idei. 

Undele scurte ale „Europei Libere” au fost mediul în care un întreg canon s-a constituit, în priză directă. Lectura de cronicar a Monicăi Lovinescu a urmărit cultura română cu ochiul unui comparatist. Temele occidentale şi cele est-europene au intrat în dialog, alcătuind o tapiserie comceptuală atentă la nuanţe şi la destine. 

În anii de magistratură intelectuală, Monica Lovinescu a dus la perfecţiune proza de idei:  eseurile sale posedă substanţa memorabilă a portretelor lui Tacit, deţinând, în spaţiul limbii noastre, poziţia unică a paginilor critice ale lui Sainte-Beuve. Istoria literaturii şi a culturii în anii de comunism nu se poate scrie fără a recurge la acest vast  material de sensibilitate: România şi-a găsit vocea care să fie martorul angajat al unui timp teribil.

Monica Lovinescu a fost fidelă, în termeni intelectuali şi politici, unui liberalism clasic al curajului şi al memoriei, sub semnul opoziţiei ireductibile faţă de totalitarism.

Lecturile din Raymond Aron sau din Hannah Arendt au modelat o perspectivă asupra istoriei şi umanităţii. Libertatea şi demnitatea au fost valorile pe care filosofia politică a Monicăi Lovinescu le-a reafirmat, în clipele în care utopia comunistă seducea pe intelectuali. Elogiul  lui Soljeniţîn este elogiul acestei memorii care nu se pleacă în faţa tiraniei: minciuna poate fi înfruntată doar prin îmbrătişarea adevărului, ca o formă de salvare morală, individuală şi colectivă.

Citește și: Edmund Burke şi firescul libertăţii

Volumele de la centenar dezvăluie sobrietatea melancolică şi neliniştea autoarei de proză memorialistică şi de jurnal. Geniul tatălui a trecut în paginile fiicei: asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a consemnat, în  literatura ei diaristică, nu accidentele unei biografii, ci profilul unui întreg secol.

Însemnările Monicăi Lovinescu sunt, ca şi agendele lui E. Lovinescu, un monument de minuţiozitate şi de precizie: semnificaţia lor pentru reconstituirea vieţii intelectuale postbelicele le acordă o poziţie privilegiată în canonul românesc.

Cât despre memorialistica ce creşte din jurnale, ea atinge polifonia unui roman al formării şi al curajului intelectual. Timpul este interogat, istoria personală şi colectivă este convocată în această frescă ce uneşte nostalgia şi pătrunderea politică. Drumul din România Lovineştilor spre exil este substanţa unui roman monumental: proza devine un domeniu al melancoliei şi al îndepărtării.

Denunţată de cei care aveau să fie, după 1989, predicatorii fesenismului şi ai neoceauşismului, atacată şi stigmatizată, Monica Lovinescu a însemnat vocea unei alte Românii.

Opera ei ajunge până la cei de azi întreagă şi limpede, ca un îndrumar pe calea descoperirii libertăţii. La centenar, Monica Lovinescu nu are nimic din încremenirea unei statui:  vitalitatea vocii şi a inimii sale curajoase este intactă, ca un semn al continuităţii pe care moartea nu o poate întrerupe, niciodată.