Scriitoare și cercetătoare, în cărțile Lilianei Corobca, comunismul și postcomunismul sunt materia primă. Pentru Liliana Corobca, recuperarea istorică pare să fie miza scriitorului.
Istoria și interpretarea istorică recurgând la ficțiune sau non-ficțiune într-un spațiu precum cel româneasc în care interesul cititorului și al editurilor sunt în registre diferite.
În primii ani după 1989, recuperarea istorică ocupa mare parte a spațiului editorial/public. Există un soi de sensibilitate exacerbată legată de recuperarea istorică, fie că vorbim despre politica editurilor, fie că vorbim despre receptarea în spațiul public.
Zonele sensibile ale discursului public, spațiul de manevră al scriitorilor, editurilor, cititorilor, nu converg de cele mai multe ori. Editurile preferă spațiul sigur al unor teme nepolemice, fără să răscolească în sertarul de restanțe cultural-istorice.
Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că, deși, pe scena culturală internațională, polemica, temele grele, recuperarea istorică sunt oxigen, cartea/scriitorul/editurile luându-și în serios rolul și menirea, în România, nu există o politică coerentă, de unde și interesul scăzut al cititorului pentru carte.
Declarații principale din cadrul interviului:
- Opusul „abundenței” nu este lipsa, ci controlul. Când scriitorul nu poate fi controlat, el poate fi ignorat, opera lui poate trece neobservată, pe fundalul anonim al abundenței. Deși e criză editorială profundă, deși cititorii sunt tot mai puțini, suntem încurajați, prin noi colecții, concursuri de debut etc. să scriem și să publicăm cât mai mult.
- Orice carte de o mediocritate strigătoare la cer poate fi promovată ca o adevărată capodoperă, că e democrație și șansele sunt egale. Cine strigă mai tare acela e auzit, iar această politică, odată pornită, cu greu mai poate fi stăpânită azi. Plâng chiar și cei care au inițiat-o că nu mai sunt auziți/ascultați (cine sapă groapă altuia…).
- Cred că multe din problemele de tot felul pe care le avem azi vin din excesiva condiționare și supraveghere, promovarea obedienților și descurajarea vocilor curajoase, lucide și critice. Pericolul e că devenim o masă inertă, supusă și manipulabilă. Pericol pentru noi, nu pentru putere. Doar că mediocritatea cu ceva imaginație e plină de surprize, așa că nu ne vom plictisi, în orice caz.
- Definiția scriitorului este foarte generoasă și, da, cred că orice individ care scrie despre fluturi sau sex, cu geniu, este un scriitor. Altceva e când doar aceștia sunt cei promovați și premiați. Infantilizarea scriitorilor (și a altor categorii) este un demers condamnabil, însă. Instrumentalizarea scriitorilor care s-a practicat în comunism și se practică și azi e alt demers condamnabil.
- În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate. În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010, iar anul trecut a mai apărut un studiu la temă, dar în limba engleză, scris de Arleen Ionescu.
Ambele studii prezintă interes, dar, la un anumit punct, mă disociez de acești doi autori, de unul, pentru că trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, de altul (alta), pentru că nu vede nicio asemănare între metodele lui Makarenko și fenomenul Pitești. Formula pe care am adoptat-o (procesul, adică) nu mi-a permis ambiguizări sau relativizări.
- Am studiat zeci de documente, Makarenko e ucrainean, dar revendicat și de ruși, cu o uluitoare biografie, demnă de roman polițist, am studiat și cărțile martorilor de la Pitești etc. Am vrut să fac dreptatea care mie nu mi s-a făcut și primul întâlnit în cale a fost acest nedreptățit pedagog. Romanul e scris înainte de război (în ianuarie 2022 lucram la scena finală), când nu existau atâtea susceptibilități față de ruși sau ucraineni. A stat prin redacțiile editurilor, iată, mai mult de un an.
Daniela Rațiu: Am să încep abrupt interviul și o să fac referire la un comentariu făcut de tine legat de succesul scriitoarei ruse Guzel Iahina cu romanul de debut „Zuleiha deschide ochii”, publicată în România de editura Humanitas.
Romanul de debut al Iahinei a fost tradus în 30 de limbi. Mi-a atras atenția comentariul tău prin poziția tranșantă și anume de a cataloga succesul debutului ca fiind posibil datorită faptului că scriitoarea abordează un subiect delicat care nu poate trece sub radarul sistemului de propagandă ex-sovietic.
Și, deci, e în sistem. Menționez că scriitoarea a avut succes și la publicul româneasc. La vremea la care a fost publicată, m-am numărat printre cititorii entuziaști. Succesul ei se datorează mașinăriei de propagandă? Așa funcționează lucrurile în Rusia?
Liliana Corobca: Mai întâi, trebuie să recunosc că nu știu cum funcționează lucrurile în Rusia. Cenzura din URSS m-a interesat, la un moment dat, pentru a compara mecanismele cenzurii sovietice cu cele românești, în perioada comunistă. Știu limba rusă, că am învățat-o la școală până prin 1990. „Cenzura și propaganda” apar de multe ori ca o singură expresie (a unui singur organism): cenzura presupune să tai, să scoți, iar propaganda – să pui, să impui.
Adică, sunt niște etape în practicarea cenzurii, când acestea două merg mână în mână. Mai observăm că, în perioada interbelică și în primii ani de comunism, activitățile cenzurii se făceau în cadrul Ministerului Propagandei. În privința romanului „Zuleiha deschide ochii” trebuie să explic cadrul mai larg: în 2018 am publicat romanul „Capătul drumului” despre românii bucovineni deportați în Siberia și Cazahstan.
Documentarea am făcut-o pe baza mărturiilor pe care le publicasem în volumul „Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia” (2009). A fost singurul volum cu care am reziliat un contract la o prestigioasă editură, după ce expirase termenul de publicare și am propus manuscrisul în altă parte, la o editură mică, unde apariția cărții a trecut neobservată.
În postarea mea de pe Facebook, eram dezamăgită mai degrabă de politica editorială românească, decât de propaganda rusă. Nu a existat nicio singură voce, niciun spirit critic care să se întrebe cum a ajuns o debutantă tătăroaică de limbă rusă să fie tradusă într-un an în 30 de limbi, cu o carte despre deportări, adică despre una din cele mai mari tragedii ale sovieticilor, pe lângă foametea organizată, gulaguri etc.
Mie, de pildă, mi s-a sugerat că mărturiile bucovinenilor care au fost trimiși la moarte în stepele cazahe pot deranja anumite sensibilități. În schimb, povestea tătăroiacei deportate, îndrăgostită de ucigașul soțului ei, care merge la vânătoare și ajunge la concluzia că „este bine că soarta o aruncase acolo” nu a deranjat nicio sensibilitate, dimpotrivă.
Rușii au, în general, reticențe față de feminism, minorități sexuale etc., dar dacă feminismul servește cauzei și scuză crimele deportării, atunci e bun.
Perspectiva feministă o sugerează și Ludimila Ulițkaia în prefața cărții, într-adevăr romanul urmărește transformarea unei femei, eliberarea ei de prejudecăți etc., dar fundalul folosit pentru asta (tragedia unui popor deportat, moartea a mii de oameni, dacă socotim numai tătarii din carte) este pe cât de original, pe atât de pervers.
Pe de altă parte, abia războiul din Ucraina ne-a readus aminte și a relevat ceea ce Europa uitase, capacitatea uriașă de mistificare a adevărului, condiția războiului ca mod de a privi lumea, de a exista al lui Putin, al Rusiei în cele din urmă. A trecut un an și, dacă la început, sub șocul declanșării războiului, au fost câteva luări de poziție, astăzi, scriitorii ruși nu au nicio poziție legată de atrocitățile care se petrec în Ucraina invadată. Cum citești toate acestea?
Scriitorii nu mai sunt atât de naivi ca pe vremea Războiului Rece (la cei premiați, răsfățați de sistem mă refer). Să ne amintim de marele Soljenițîn. Cartea lui despre Gulag a fost ca o bombă pentru întreaga propagandă sovietică, a distrus ultimele iluzii ale Vestului despre „raiul comunist”.
Asta cunoaștem, dar se vorbește mai puțin despre următoarea perioadă din viața scriitorului rus, care, după ce a luptat eroic împotriva nedreptății comuniste, a ajuns în America, unde s-a apucat cu râvnă și de nedreptățile capitaliste, că deh, a descoperit că nimeni nu-i perfect.
Pe scurt, s-a lămurit repede care-i treaba cu americanii și a preferat să se întoarcă în țara lui. Sursele spun că obișnuia chiar să bea câte un ceișor cu Putin. Revenind la prezentul democratic, luările de poziție au fost la început, când toată lumea credea că războiul va înceta în câteva zile.
Poziția scriitorilor, atitudinea lor nu prea contează, de fapt, iar în Vest nu-i așteaptă nimeni. Vorba ceea: „Mai bine un câine viu decât un leu mort”.
După imaginile cu arestarea unei femei care ținea o foaie albă în mână, fără niciun text, sistemul a indicat fără ambiguități calea pentru cei revoltați și rebeli. Vorbim despre o țară cu lungă istorie a represiunii, dar și cu eroice atitudini față de nedreptăți. Poate scriitorii au totuși poziții, dar sunt cenzurați?
Revenind la Guzel Iahina, precizezi în poziția ta de la care am pornit acest interviu cum că cenzură nu înseamnă doar a exclude, ci și a impune cărți, teme „potrivite”, a pune ceva în loc, a crea iluzia de abundență, de valoare”. E mai greu să decriptăm în ”abundență” decât în lipsă?
Opusul „abundenței” nu este lipsa, ci controlul. Când scriitorul nu poate fi controlat, el poate fi ignorat, opera lui poate trece neobservată, pe fundalul anonim al abundenței. Deși e criză editorială profundă, deși cititorii sunt tot mai puțini, suntem încurajați, prin noi colecții, concursuri de debut etc. să scriem și să publicăm cât mai mult.
Orice carte de o mediocritate strigătoare la cer poate fi promovată ca o adevărată capodoperă, că e democrație și șansele sunt egale. Cine strigă mai tare acela e auzit, iar această politică, odată pornită, cu greu mai poate fi stăpânită azi. Plâng chiar și cei care au inițiat-o că nu mai sunt auziți/ascultați (cine sapă groapă altuia…).
Care sunt pericolele în ceea ce privește România, dacă am pune aceeași oglindă, a unui context editorial ”supravegheat”, condiționat?
Oglinda e aceeași, stă aici din timpuri vechi, când practicile sovietice erau la ele acasă în blocul nostru. Cred că multe din problemele de tot felul pe care le avem azi vin din excesiva condiționare și supraveghere, promovarea obedienților și descurajarea vocilor curajoase, lucide și critice. Pericolul e că devenim o masă inertă, supusă și manipulabilă. Pericol pentru noi, nu pentru putere. Doar că mediocritatea cu ceva imaginație e plină de surprize, așa că nu ne vom plictisi, în orice caz.
Piața de carte, în general, oriunde în lume, poate fi un teren de joc geopolitic? (Mai) Are această putere?
Este o observație/întrebare interesantă. Cred că a pierdut mult din această putere și jocurile puterii se fac în altă parte. Piața de carte are niște reguli ale ei, există și interese politice, dar sunt mai puțin semnificative decât în comunism. În general, există niște elemente de reciprocitate în cazul cărților, adică noi traducem autorii voștri și voi pe ai noștri.
În mod ciudat, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul Rusiei, care ne-a inundat cu genialii lor autori contemporani, publicați la cele mai bune edituri, dar nu există un traducător rus care să știe limba română și să fie interesat de literatura noastră (nu mă refer la cei vreo doi basarabeni, care locuiesc în Republica Moldova și pe care rușii nu-i bagă în seamă).
Cum poți, ca scriitor, să abordezi o temă istorică, dar în același timp să refuzi întrebări politice în cadrul unui interviu? Și spun asta referindu-mă la Guzel Iahina pentru că în acel comentariu tranșant al tău, scriitorul Iulian Ciocan precizează că ar fi încercat în 2019 să facă un interviu cu scriitoarea rusă, ea ar fi acceptat în primă instanță, însă mai apoi ar fi precizat că nu ar dori să răspundă la întrebările care ating politica, deși, preciza Ciocan, nu erau întrebări foarte incomode. Evident, Iulian Ciocan a renuțat să mai facă un astfel de interviu.
Aici n-aș putea da un răspuns pe măsura întrebării, mai indicat ar fi să răspundă chiar scriitorul Iulian Ciocan. Fiind vorba de postul de Radio Europa Liberă, cu o lungă tradiție antisovietică (fiind înființat de serviciile secrete americane în anii ’50 ai secolului trecut), orice scriitor promovat de Kremlin se poate autocenzura, chiar dacă întrebările sunt pur literare.
În spațiul româneasc a persistat, și cred că mai persistă, ideea naivă că scriitorul nu trebuie să se intereseze de istorie, de politică, trebuie să fie deconectat de acestea pentru că ar fi teme triviale, lipsite de relevanță, de substanță, lipsite de interes pentru opinia publică, trecute, apuse, ci scriitorul trebuie să trăiască într-un turn de fildeș, să scrie despre fluturi, trenduri, sex, să scrie chiar aseptic, protejat și securizat de contextul geo-politic. Mai este el un scriitor?
Definiția scriitorului este foarte generoasă și, da, cred că orice individ care scrie despre fluturi sau sex, cu geniu, este un scriitor. Altceva e când doar aceștia sunt cei promovați și premiați. Infantilizarea scriitorilor (și a altor categorii) este un demers condamnabil, însă.
Instrumentalizarea scriitorilor care s-a practicat în comunism și se practică și azi e alt demers condamnabil.
Lista rămâne deschisă… În ce mă privește, nu încep un nou roman gândindu-mă la importanța istoriei sau a politicii, dar nu știu cum se întâmplă că orice fluture pe care îl ating devine instantaneu subversiv și politic.
Păstrându-ne în același registru, al naivității și respingerii ideei ca scriitorul să nu se apropie de temele considerate nedemne de condeiul/pix/tastatura lui, în vreme ce în lumea din jurul noastru tocmai aceste teme sunt considerate cu greutate. Ai simțit rezistența aceasta față de temele pe care tu le abordezi în cărțile tale? Mă refer la edituri, la scriitori, chiar la cititori.
O, anul acesta îmi apare al 24-lea volum, dacă socotim și cele trei panorame coordonate și editate, și antologiile de documente. Și da, au fost, de-a lungul celor 20 de ani de când scriu, și contracte reziliate, și cărți respinse, și vreo două volume care nu s-au lansat niciodată (la prezentări de carte de mă refer), și multe de care a auzit doar publicul de specialitate.
Mă bucur însă enorm că nu sunt vedeta cu două cărți care e nevoită să strălucească pe toate scenele, în loc să-și vadă de scris. Rezistența celor din jur mă motivează, mă inspiră. Acum, nu e doar rezistența la mijloc, ci și gama largă de preocupări, care crează dificultăți unui cititor fidel: de la cenzură, exil și deportări la trafic de ființe umane, scris la negru, migrație, persoane cu handicap locotomor și mai nou, reeducare.
Volumul tău „Maestrul și Makarenko” va fi lansat la Bookfest București, la editura Ratio et Revelatio. În textul de prezentare al editurii, se scrie că lansezi o provocare cu acest volum și anume, voi reproduce textul:
„La poarta Raiului, Sfântul Petru a primit un teanc de scrisori din partea dracilor care cereau ca pedagogul sovietic ucrainean Anton Makarenko să fie trimis în Iad pentru crimele comise la Pitești. O comisie din Rai, după un periplu spațial complicat, ajunge la fața locului și cercetează cazul, ca să vadă cât de întemeiate sunt acuzațiile drăcimii. Judecarea cazului Makarenko are loc chiar în incinta Închisorii Pitești.”
Anunțul apariției a suscitat comentarii și le-am puteam aminti pe ale lui Vasile Ernu care notează că „eu cred că Makarenko e un mare pedagog, indiferent cum ne poziționăm. Pedagogia e o chestie superideologică. Bagi bușteanul, iese Pinocchio”, în vreme ce Mihai Demetriade nota că „sper că e o metaforă.
Nu există nicio legătură istoric, arhivistică, documentară, pe fond, metodologică, stilistică de orice alt tip între opera sau ideile lui Makarenko și violențele de la Pitești. Nici una”. De ce „Maestrul și Makarenko”? Să ne gândim la „Maestrul și Margareta” a lui Mihail Bulgakov, a fost intenția ta?
Da, intenția mea, la un moment dat, a fost să scriu o replică la cartea lui Bulgakov (am rămas numai cu intenția însă). Dar acesta a fost un pretext secundar, care a apărut pe parcurs. Am pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea Pitești. Așa am început să citesc ce s-a scris despre „fenomenul Pitești” și așa m-am împiedicat (putem spune) de numele lui Makarenko.
Paralel cu aceste preocupări, mă aflam într-un proces cu IICCMER, care mă tot penaliza și mă împiedica să termin Panorama comunismului în România. Ca să nu fiu dată afară, am contestat penalizările în instanță. La Tribunal, m-am prezentat singură, doi avocați nu mi-au răspuns deloc, unul s-a retras și m-a rugat frumos să-l las în pace, iar altul, mare patriot, avea o iubită nevastă, căreia tocmai îi semnase dl K. Iohannis numirea într-un post la ambasadă, foarte mult dorit.
Și nu mă putea ajuta, când la noi era pusă șefă o tânără consilieră prezidențială. Pe scurt, am studiat eu cum se face, care sunt etapele și de aici mi-a venit ideea unui proces pentru cazul Makarenko. În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.
În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010, iar anul trecut a mai apărut un studiu la temă, dar în limba engleză, scris de Arleen Ionescu.
Ambele studii prezintă interes, dar, la un anumit punct, mă disociez de acești doi autori, de unul, pentru că trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, de altul (alta), pentru că nu vede nicio asemănare între metodele lui Makarenko și fenomenul Pitești. Formula pe care am adoptat-o (procesul, adică) nu mi-a permis ambiguizări sau relativizări. Sentința judecătorească e categorică: da sau nu. Nu merge cu „e un pic viu” sau „un pic mort”.
Am studiat zeci de documente, Makarenko e ucrainean, dar revendicat și de ruși, cu o uluitoare biografie, demnă de roman polițist, am studiat și cărțile martorilor de la Pitești etc.
Am vrut să fac dreptatea care mie nu mi s-a făcut și primul întâlnit în cale a fost acest nedreptățit pedagog.
Romanul e scris înainte de război (în ianuarie 2022 lucram la scena finală), când nu existau atâtea susceptibilități față de ruși sau ucraineni. A stat prin redacțiile editurilor, iată, mai mult de un.
Pentru că ai amintit în comentariul tău la care fac referire de scriitorul rus Evgheni Vodolazkin, precizez că am făcut un interviu cu el în 2019 când a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara. Evident că am pus și întrebări politice, de exemplu despre Ucraina și despre Crimeea. A fost extrem de iritat de întrebările politice, extrem de pro-Putin.
Mai mult, Vodolaskin declara că, odată cu Putin, Rusia a făcut eforturi de a se apropia de Occident, dar că a fost respins, atât Putin cât și Rusia. Tăcere despre cenzură, tăcere despre jurnaliști omorâți, despre anihilarea opoziției. Dimpotrivă, a fost extrem de tranșant în a spune că poți declara orice în Rusia, că ai libertate deplină.
Lucrurile sunt dramatic schimbate astăzi în 2023, însă în plan intern nu cred că 2019 este foarte departe de ce se întâmplă astăzi – mă refer la controlul asupra societății ruse. Revenind la discuția din început, de ce tac scriitorii ruși?
Scriitorii tac când se simt amenințați. Până la urmă, sunt și ei oameni, funcționează și la ei instinctul de supraviețuire. Chiar a spus că poți declara orice în Rusia? Acum, și în România poți declara orice, absolut orice, dar anihilarea opoziției nu mai înseamnă să-i dai opozantului în cap. A trecut acea vreme eroică…
Pentru că domeniul tău de expertiză este cercetarea totalitarismului, cum crezi că ne-a modificat dictatura? Mă refer la ceea ce se transmite în mod subtil, dar puternic, în straturi conținute: memoria, comportamentul.
„Cercetarea totalitarismului” sună prea general și pretențios, m-am ocupat de exilul românesc anticomunist și de cenzură. Ambele ne-au modificat, cred. O anumită ambiguitate luată drept normă, scrisul/cititul printre rânduri, în loc de a scrie/spune adevărul verde în ochi, neîncrederea cronică și altele, cu siguranță, dar mă preocupă mai mult ce se transmite în mod subtil în postcomunism…
Documentându-mă, am dat peste acestă prezentare a ta făcută unuia volumele coordonate de tine, Panaroma comunismului în Moldova sovietică, publicată la editura Polirom, 2019, referindu-te la Moldova sovietică și la România comunistă, în oglindă, și anume ”«comunismele» noastre s-au dovedit diferite în foarte multe aspecte, care n-au fost niciodată analizate pînă acum în plan comparativ.
Provocare pentru publicul tînăr de ambele părţi ale Prutului, născut în preajma sau după căderea regimului comunist, instrument de lectură pentru specialişti din diverse zone, provocare pentru orice cititor de bună-credinţă care îşi propune să înţeleagă acea perioadă şi acel spaţiu încă aproape exotic.”. Totalitarismele noastre nu sunt analizate cu seriozitate pe care ar merita-o, fie că vorbim despre sistemul de educație, fie altfel. Greșesc?
Când încercam să identific specialiștii cei mai potriviți pentru cele trei panorame, am avut dificultăți în câteva domenii, inclusiv în domeniul educației. Dar totuși cele mai multe studii sunt analize serioase și le recomand. Visez la analiza comparată, dar se pare că specialiștii comparatiști încă nu s-au născut.
