Șah la rege: așa poate fi definită inculparea de către Curtea Penală Internațională de la Haga a lui Putin pentru crime de război. Simultan, s-a emis un mandat de arestare pe numele tiranului de la Kremlin.
Ceea ce înseamnă că el va putea fi reținut în oricare din cele o sută douăzeci și trei de țări care au ratificat Statutul de la Roma ori recunosc jurisdicția tribunalului de la Haga. Cei tentați să bagatelizeze decizia Curții Penale ar trebui să-i cunoască implicațiile și gravitatea. E vorba de una din cele mai cumplite acuzații ce pot fi aduse unui om. E vorba de „crime de război vizând deportarea ilegală a copiilor de pe teritoriile ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă”.
Împreună cu Putin, aceeași decizie i se aplică și Mariei Lvova-Belova, comisarul pentru drepturile copilului. Inculparea se bazează pe existența dovezilor conform cărora Putin e vinovat de crimă săvârșită „în mod direct” (prin ordinele date), dar și prin intermediul altora.
În subsidiar, e acuzat și pentru că „nu a exercitat un control corespunzător asupra subordonaților civili și militari care au comis crimele de război sau au permis producerea acestora, și care se aflau sub controlul său efectiv”.
Cu aroganța și disprețul de-acum legendare, Moscova și-a făcut auzit glasul. Ceea ce atrage atenția nu e conținutul reacției („Rusia nu este parte a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale și nu are nicio obligație în acest sens. Rusia nu cooperează cu acest organ, iar eventualele «mandate» de arestare, venite de la Curtea Penală Internațională de la Haga, vor fi nule din punct de vedere juridic pentru noi”), ci viteza ei.
Că Rusia „nu are nicio obligație”, în general, în afară de a schingiui, distruge și ucide, se știe. Că Moscova declară „nule” orice acte neconvenabile se știe, de asemenea.
Dar criminalii ruși mai știu că o acuzație de gravitatea celei emise de Curtea Penală Internațională va lăsa urme adânci și durabile. Niciun lider politic de pe planetă nu va mai avea îndrăzneala de a se întâlni cu Putin. Nu vor mai exista acorduri semnate de Rusia și nici participări „la vârf” în cadrul organismelor internaționale. De aceea s-au și grăbit rușii să riposteze.
Citește și: Agitpropul putinist din România
Minimalizat de mulți din agenții Rusiei (inclusiv de la noi), documentul emis de Curtea Penală atârnă deja greu în biografia teroristului internațional cel mai primejdios al vremurilor noastre.
După cum se vede, mecanismul era bine pus la punct: după răpirea din Ucraina, copiii erau aduși în tabere special amenajate, unde au fost supuși „reeducării” și îndoctrinării politice și etnice. Ulterior, mulți dintre ei au fost înfiați în Federația Rusă (unde sporul natalității e de multă vreme unul problematic), acțiune facilitată de un decret emis de Putin, prin care adopțiile se puteau face mult ușor decât în trecut.
Actul Curții Penale va avea consecințe dramatice asupra evoluției războiului din Ucraina. Până acum, occidentalii l-au tratat pe Putin, mai mult sau mai puțin, cu duhul blândeții.
Cea mai dură măsură luată anterior — confiscarea bunurilor și blocarea conturilor deținute de magnații ruși în Occident — n-a avut efectul scontat. În multe cazuri — nu fără complicitatea unor oameni influenți din Vest, de la bancheri la politicieni și de la oameni de afaceri la operatorii venali de pe piața neagră —, miliardarii ruși au reușit să-și pună la adăpost agoniseala.
De-acum, însă, înfruntarea va deveni pe viață și pe moarte. După ani și ani în care a susținut că luptă împotriva Occidentului, nu a Ucrainei, iată că dorința monstrului s-a împlinit: Putin se vede confruntat cu cea mai dură formă de manifestare a spiritului democratic occidental: justiția.
Oricâte tiribombe propagandistice va mai lansa aparatul de manipulare putinian, soarta dictatorului, ca persoană, e pecetluită. Indiferent de deznodământul războiului, Țarul nu are decât o alternativă: fie va deveni prizonier pe viață în propria țară, fie va răspunde, la Haga, pentru crimele comise.
Rusia e destul de largă, se va spune, pentru a satisface dorințele de călătorie ale satrapului. Ceea ce se pierde din vedere e probabilitatea (nu mare, dar nu exclusă) ca, într-un anumit context, rușii să-l facă pe Putin pachet și să-l livreze tribunalului internațional. Nimeni nu-i garantează că nu se vor ivi grupuri (militare sau de miliardari), invizibile deocamdată, care să dorească lichidarea lui — directă sau prin intervenție politică străină.
Există, în acest din urmă caz, cel puțin un exemplu recent care ar trebui să-i dea fiori monstrului solitar de la Kremlin: soarta lui Miloșevici. Făcuți din același aluat, despotul rus și „iluminatul” sârb s-au mințit că sunt arhanghelii unei misiuni divine și că vor fi, în perpetuitate, intangibili.
Oricâtă siguranță de sine ar avea Putin, e exclus ca imaginea cuștii de fier în care Miloșevici era dus la tribunal și răceala celulei de închisoare de la Scheveningen să nu-l bântuie în ceasurile târzii ale nopții. Din câte susțin experții militari, rusul mizează acum pe prelungirea sine die a războiului. Câtă vreme are în mână butoanele nucleare, probabil că dictatorului nu i se va întâmpla nimic. Deși stăpân absolut pe viețile supușilor săi, el nu poate fi, totuși, sigur că nu vor apărea grupuri decise să-l înlăture de la putere.
Nici în Serbia lui Miloșevici nu părea să existe o mișcare de opoziție serioasă — până când aceasta s-a ivit ca din pământ. În ciuda faptului că media sârbească era incomparabil mai liberă decât cea rusească de azi, fanaticul sârb nu s-a confruntat, ani în șir, cu proteste masive ale populației.
A trebuit să se petreacă mai multe tragedii, precum cele de la Srbrenița, Vukovar, asediul Dubrovnikului sau măcelurile din Sarajevo, pentru ca soarta politicianului criminal să fie pecetluită. Înfruntările de la Bahmut sau din alte locuri ar putea deveni, și ele, simboluri ale viitoarei prăbușiri a lui Putin. După pierderea alegerilor, Miloșevici a fost arestat, în ciuda rezistenței depuse de clica militară fidelă lui. Ulterior, adversarii l-au extrădat. A urmat încarcerarea și procesul al cărui final nu l-a mai prins.
Nu știu dacă faptele sângeroase ale lui Putin ar fi putut fi prevenite, dar potențialul criminal al dictatorului era demult cunoscut. O carte a lui Giuliano da Empoli, premiată de Academia Franceză, recent tradusă și în românește, Magul de la Kremlin (editura Humanitas) oferă o imagine revelatoare a dedesubturilor malefice din care se revendică întreaga organizare și funcționare a Rusiei.
Impresia de ansamblu e aceea a unei țări care n-a ieșit din medievalitate, condusă prin frică, șantaj și corupție. Țarul e replica fidelă a antemergătorilor săi, de la Ivan cel Groaznic la Stalin, de care-l deosebește doar forța nucleară înspăimântătoare avută la dispoziție. În rest, în sute și sute de ani de istorie, timpul pare să se fi oprit. Putin tronează peste o realitate terifiantă, cu legi necruțătoare, cu fidelități oarbe și sete de putere ce depășește granițele omenescului.
În mod cert, Giuliano da Empoli a avut acces la multe din secretele Kremlinului, pe care le evocă, prin intermediul unui narator fictiv, cu o artă a suspansului demnă de un roman polițist. Figura centrală — în ciuda titlului — nu e Vadim Baranov, modelat după Vladislav Surkov, sfătuitorul de taină al lui Putin, „magul” care îi sugerează soluții miraculoase în situații complicate, ci Putin însuși.
Îl auzim vorbind, îl vedem acționând și ne înspăimântăm de gândurile sale — pe care, de altfel, nu le-a ascuns niciodată. Politica lui antiamericană și antioccidentală nu s-a schimbat, din momentul preluării frâielor, cu nici un milimetru. Atât doar că urechile politicienilor străini, pe care îi avertizase de multă vreme că dorea refacerea Uniunii Sovietice, după „catastrofa” reprezentată de prăbușirea acestuia, erau surde.
Citește și: Patapievici par lui-même
Petrolul ieftin și de bună calitate, vagoanele de icre și pietre prețioase ce mergeau dinspre Rusia spre Occident au amorțit într-atât vigilența vesticilor, încât n-au observat că, finalmente, urmau să devină, după reîntregirea URSS, victimele detracatului resentimentar, primitiv, dar nu lipsit de șiretenie, urmărit obsesional de icoana Marii Rusii.
Pentru a-și pune în aplicare planurile, Putin a făcut vid în jurul lui. Asemeni unui păianjen în mijlocul plasei urzite cu o neomenească ambiție de a domina, a distrus tot ceea ce-i stătea de-a curmezișul.
Unul după altul, miliardarii epocii Ielțîn au fost eliminați (care băgați la pușcărie, care exilați, care asasinați), astfel încât au supraviețuit doar fidelii, cei care, într-un amestec de teamă și fascinație, au devenit părtașii viselor născute, parcă, din mintea febrilă a unui Gingis Han al erei atomice.
Parcurgând romanul lui Giuliano da Empoli (în care predomină relatarea evenimentelor istorice prezentate într-o formulă mai apropiată de eseu decât de ficțiune, cu personaje reale, de la Berezovski și Hodorkovski, la Prigojin și Kasparov și la scriitorul Eduard Limoniov și motociclistul Alexandr Zaldostanov) înțelegi de ce Rusia nu va deveni niciodată o țară civilizată, în sensul occidental al termenului. Conducătorii ei au fost întotdeauna (iar Putin devine din ce în ce mai mult o încoronare a lor) niște ființe trans-umane, locuite de patima subjugării umanității.
Înfățișat mai mereu singur, cu un aer de putere abstractă, rece, sigură de sine, ce emană din întreaga lui ființă, indiferent la plăcerile care fac din ruși adeseori persoane agreabile (mâncarea și băutura), Putin apare ca o ființă robotizată.
Întregul său comportament e subordonat scenariilor întunecate duse la capăt cu o inflexibilă ambiție de a sfărâma orice opoziție și de a-și impune, indiferent de costuri și de numărul victimelor, voința.
Monstru cu înfățișare de om — dar cu nimic omenesc în el —, Putin e blestemul lăsat moștenire de o lungă istorie de crime și barbarii. Un demon-birocrat care, după toate probabilitățile, nu se va da în lături de la nici o atrocitate pentru a-și atinge scopurile.
Acest articol a fost publicat și pe România literară
Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) conduce doctorate în literatura engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Redactor-şef al revistei Orizont.
Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019).
A primit de şapte ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat şase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la o carte intitulată A doua viaţă a lui Corto Maltese.
