Cehov: un jurnal epistolar

Cehov este un om al celeilalte Rusii: neîncercat de elanuri mesianice, sceptic, ironic, melancolic, atent la destinele omeneşti, iar nu la mersul umanităţii, refuzând angajarea grandilocventă, dar solidar cu cei care suferă, Cehov a ales să fie medic şi scriitor, apărând, până la capătul vieţii sale,această independenţă a spiritului ce se opune înrolării ideologice.

Vasta sa corespondenţă, din care editura „Polirom” publică, în selecţia, traducerea şi comentariile Sorinei Bălănescu, un al doilea volum, este autenticul jurnal epistolar în care se poate întrevedea imaginea acestui intelectual care nu a îmbrăţişat pasiunea intelighenţiei pentru radicalism, detestând, în egală măsură, autocraţia şi ordinea ei de cazarmă. Niciodată doctrinar şi ideolog, niciodată autor de texte pedagogice şi de îndrumare, Cehov rămâne fidel libertăţii şi a demnităţii umane.

Idealul său, în măsura în care aceste scrisori ni-l dezvăluie, este unul al respectului penttru personalitatea umană şi pentru drepturile ei. În această cultură rusă dominată de radicalism, la stânga ca şi la dreapta, Cehov se distinge ca un avocat al liberalismului moderaţiei, inflexibil în opoziţia sa faţă de orice încercare de a sufoca, de a strivi, de a anihila. Pledoaria sa pentru libertate implică cultivarea pluralismului fără de care Rusia nu se poate salva din condiţia ei autocratică: creşterea patriei sale trece din cultivarea energiilor individuale, în numele decenţei şi al muncii.

Citește și: Cehov – valurile şi viaţa

Cehov nu se angajează şi nu este un practician al politicii, dar în acest jurnal epistolar cauzele pentru care se mobilizează sunt cauzele demnităţii umane. Cartea despre teribila insula Sahalin este acompaniată de un tenace efort de pedagogie instituţională: scriitorul se preocupă de strategiile care pot reda celor prinşi în infernul coloniei penitenciare fibra elementară a omenescului.

În clipa în care foametea loveşte Rusia, Cehov devine un actor esenţial în opera de mobilizare civică.

Donaţiile şi solidaritatea reflectă acest refuz de accepta neputinţa şi resemnarea. În marginea proprietăţii sale de la Melihovo, Cehov edifică o întreagă reţea de instituţii şcolare. Ţărănimea nu este, pentru nepotul de iobag, un obiect de veneraţie narodnicistă, ci parte din comunitatea de cetăţeni ce trebuie clădită.

În Rusia infestată de antisemitism, Cehov se situează în contra curentului- afacerea Dreyfus este hârtia de turnesol care dezvăluie opoziţia sa faţă de manipularea imundă ce face apel la mitologia complotului internaţional evreiesc. Admirator al lui Zola, Cehov se desparte de Suvorin pe acest fond al lecturii cazului Dreyfus.

Patriotismul nu se poate clădi pe ură, pe mistificare şi pe grobianism xenofob. Solidaritatea cu victimele pogromului de la Chişinău decurge din aceeaşi datorie de natură etică. Apărarea lui Maxim Gorki împotriva persecuţiilor ţariste îl va conduce la demisia din academia rusă de ştiinţe şi de arte. Cehov, cel care nu se angajează, nu poate fi complicele celor care umilesc, persecută şi oprimă.

Jurnalul epistolar al lui Cehov este şi cronica pasiunii teatrale ce atinge, în anii cei din urmă, subtilitatea capodoperelor. Detaliile din corespondenţă sunt un material esenţial în tentativa de reconstituire a procesului de creaţie: reforma dramaturgică a lui Cehov se înfăptuieşte cu tenacitate, prin despărţirea de formele osificate ale artei dominate de conformism.

Relaţia cu MHAT, cu Stanislavski şi cu Nemirovici-Dancenko nu este una atât de senină pe cât va sugera hagiografia postumă . Cehov este minuţios la detalii, preocupat de maniera în care se articulează spaţiul scenic.

De la distanţa exilului său, izolat în îndepărtata Ialtă, Cehov îi îndrumă pe cei care îi montează textele. Testamentul său, „Livada de vişini”, întruchipează punctul cel mai înalt al artei ce nu încetează să surprindă, prin radicalismul ei: insistenţa cu care Cehov îşi descrie textul drept ”comedie” este semnul energiei cu care urmează itinerariul novator, dincolo de locurile comune.

Document al epocii şi roman teatral, jurnalul epistolar este şi cronica înfruntării cu boala ce îi va aduce moartea. Se simte, în paginile lui Cehov, stoicismul ironic cu care alege să întâmpine destinul. Hemoptiziile sunt emisarul acestui rău care îl devoră şi care nu mai poate fi oprit.

Crimeea şi Ialta sunt locul de exil al celui care nu mai poate trăi decât în vecinătatea acestui spectru al stingerii. Dar disperarea nu îl copleşeşte, căci se află în el o extraordinară energie dedicată creaţiei şi vieţii. Cehov nu se abandonează abisului şi morţii, alegând să fie, până în cea din urmă clipă, un om, iar nu un rest cariat de suferinţă.

Iar dragostea pentru Olga Knipper este lumina care străbate în acest parcurs al agoniei. Căsătoria lor secretă participă la acest efort al discreţiei. Tandru şi ironic, pasionat şi îndrăgostit, Cehov se află, în scrisorile către Olga, cu gândul la un viitor despre care ştie că nu se va înfăptui.

Citește și: Cehov – despre dragoste

O anumită melancolie pluteşte peste textele sale, dar tonul evită, cu îndărătnicie, tentaţia patetismului. Despărţit de Olga, cel din urmă Cehov nu poate fi despărţit de iubirea în care se refugiază, contemplând un cer al iubirii : intimitatea omenească este asumată fără emfază de cel ce este sortit morţii.

Şi moartea va veni, în cele din urmă, consemnată în depoziţia Olgăi Knipper însăşi- o moarte care este stingere şi împăcare, o moarte în care demnitatea discretă a lui Cehov sfidează trecerea şi durerea. În acest ultim exerciţiu de sobrietate se concentrează şi lecţia destinului său. Dincolo de prag se află doar posteritatea polifonică a lui Cehov însuşi: cealaltă Rusie a lui Cehov devine una dintre patriile noastre visate, alcătuită din tăceri, din cuvinte şi din culori, ca un pastel impresionist, suspendat în rama îndepărtării.