Sigur, asemeni atâtor altora, nu puteam suporta cenzura, propaganda dementă, naționalismul delirant, provincialismul asfixiant, controlul terorist, permanent și universal asupra vieții și gândurilor noastre. Dar, dacă ar fi să numesc factorul decisiv, aș spune că a fost instituționalizarea mediocrității ca normă existențială.
Pot povesti destule experiențe trăite de mine și de prieteni ai mei în această privință. Concursurile universitare nu erau unele de cunoștințe științifice, ci de cunoștinte personale. PCR încetase să mai fie secta ideologică de-odinioară, devenise Pile-Cunoștințe-Relații.
La Universitatea din București, la „serviciul personal”, i. e., cadre, domnea un ipochimen numit Ciurel. Când a zărit numele meu pe o propunere de a fi admis la un concurs, a exclamat scandalizat:
„Nu de tismăneni din ăștia avem nevoie”.
Nu greșea… Din nefericire, situația s-a prelungit nepermis și revoltător de mult timp după 1990, până azi, când scriu aceste rânduri. Cunosc nu puține cazuri de intelectuali străluciți care nu au un job academic. După cum cunosc destul de multe cazuri de personaje minabile intelectual care ocupă poziții importante în predare și cercetare.
Era în 1980, aveam de-acum doctoratul. Se scosese la concurs un post de cercetător, eu eram încă „sociolog-baza.” Șeful laboratorului de sociologie urbană unde lucram, azi doveditul colaborator al Securității Dorel Abraham, m-a chemat și mi-a spus:
„Dacă ar fi după merit, este locul tau. Dar nu este, deci locul va fi al lui X”.
Am înteles mesajul, mi-am amintit de cuvintele bunului meu prieten Radu Stern: „Fiecare picior în fund este un pas înainte”. Radu a plecat în Elveția unde a făcut o strălucită carieră știițifică în lumea istoriei artei moderne. X a ajuns asistent la catedra de „socialism științific” a Școlii de Securitate de la Băneasa. Îi învăța pe ciomăgari cum vine treaba cu „saltul din imperiul necesității în cel al libertății”. Eu am rămas în Occident în septembrie 1981.
Concluzie: Radu avea dreptate…
Am publicat textul acesta exact acum 5 ani. Aveau să treacă doi ani ca să simt din nou cum funcționează infamia antisemită, axiofobă, cum ești stigmatizat și eliminat pentru simplul fapt că gândești liber și nu faci sluj în fața cine știe cărui trepăduș umflat în pene și intelectual vorbind inexistent.
Am realizat atât cât am realizat în viață pentru că am plecat la timp din bordelul socialismului multilateral cretinizant.
Azi am regasit în biroul meu de la facultate copia xerox a recenziei semnată de profesorul Charles King de la Universitatea Georgetown în „Slavic Review” la Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Citiți primul paragraf. Spune tot. Când mă gândesc la eforturile făcute de-a lungul anilor de a mă denigra în spațiul academic american, la scrisorile de amenințare cu moartea, la diverșii securiști gen sociologul Ștefan Costea de la „Spiru Haret” care trimiteau epistole conducerii universității mele cerând sa fiu „dat afară” de decenii, mă bucur încă și încă o dată că în septembrie 1981 am hotărât că locul meu nu este în România.
Mă va întreba poate cineva: „Și atunci de ce ai acceptat invitația președintelui României de a conduce Comisia Prezidențială?” Pentru că de peste cinci decenii studiez totalitarismele, comunist și fascist. Pentru că am scris prima istorie comprehensivă a PCR. Pentru că am transmis sute de analize pe teme legate de comunism la Radio Europea Liberă.
Citește și: Istoria onoarei la români
Pentru că am condus, timp de 6 ani, trimestrialul „East European Politics and Societies”. Pentru că, născut în Zodia Racului, sunt mereu frământat de trecut. Nu mă lasă în pace și nici eu nu-l las. Acum câțiva ani, Jean Maurer, fiul „Leninului Romaniei” cum l-a numit Petre Pandrea pe versatilul, machiavelicul curtean al lui Dej și Ceausescu, mă mustra că nu-i las să se odihneasca în criptele lor. Așa este.
Toamna lui 1983, mama se întâlneste în Parcul Herăstrău cu o „veche tovarășă”, „Eroină a Muncii Socialiste”. Se cunoșteau din anii 30. „Cu mâinile mele l-aș strânge de gât”. Iată, prietene și prieteni, de ce o fac. Pentru că știu că o societate fără memorie este ca un om cu creiererul paralizat.
Pentru că știu că tratamentul ignobil la care am fost și, hélas, mai sunt și azi supus, le este aplicat și unor oameni la care țin și pe care îi respect. Li se maculează biografiile în chip abject.
Raportul Final este acel memento de care România avea nevoie spre a nu lăsa amnezia să se eternizeze. Am spus la vremea aceea că este opera capitală a vieții mele. Am avut norocul să coordonez o echipă formidabilă.
N-au decât să ne înjure, n-au decât să azvârle cu pietre spre noi, ei au pierdut partida.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
