Partida Rusă are membri activi și simpatizanți. La fel precum Partidul Comunist din România, secțiune a Internaționalei Comuniste. Simpatizanții sunt paravanul, camuflajul nucleului dur. Unii se adapă de la versiunile sociologic etniciste ale unor Ilie Bădescu și altor dughiniști locali.
Un fel de om-orchestră al unui „conservatorism național” maleabil și ductil de tip John Mearsheimer ori Zemmour, pare convins că e nevoie ca Occidentul să nu uite angoasele tradiționale ale Imperiului Rus.
Obsesia insecuritătii ruse ar trebui menajată. Se sugerează nu tocmai subtil cam ceea ce are în vedere și Macron când invocă „garanții de securitate” pentru agresor.
Acest gen de raționament este succesorul direct al direcției care se opunea în anii ’90 extinderii NATO.
Partida Rusă nu are cum să fie patriotică, la fel cum nici PCdR nu putea fi patriotic. Propaganda putinistă, asemeni celei comunistă și/sau fascistă,
se bazează pe credulitate, naivitate, manipulări simbolice și minciuni nerușinate proferate de diverșii „tovarăși de drum”.
Pe vremuri, ARLUS publica săptămânalul „Veac Nou”. Vești minunate din măreața Uniune. Nimic nou cu acești epigoni ai filosovietismului cozilor de topor.
Ostilitate viscerală pentru pluralismul democratic. Antiliberalism maniacal. Colectivism autarhic. Banii sosesc de la Răsărit, motiv ca ei să salute „lumina ce vine de la Răsărit”. Vostok, Sputnik, Noviciok, KGB, FSB…
