Când cauţi ceva şi dai de altceva

Nu sunt un fan al cărţilor în format electronic. Când vreau să citesc o carte, prefer formatul hardcopy. N-am citit nici un e-book până acum, cu atât mai puţin nu am ascultat audiobook-uri, iar pdf-uri, doar când nu am de ales. De aceea, în urmă cu trei luni, când am plecat spre Congo pentru un an de zile într-o misiune ONU, am luat şi câteva cărţi cu mine, urmând ca altele să sosească într-un colet separat, cu DHL.

Numai că DHL, din cauza unor probleme de logistică ale MONUSCO (misiunea ONU în Congo), nu mi-a adus restul bagajelor nici acum. Şi cărţile pe care le-am adus sunt puţine. Nu de alta, dar aici nu ai multe opţiuni la îndemână pentru a-ţi petrece timpul liber (în afară să munceşti până la 11 noaptea, să găteşti, să dormi, să te uiţi la filme, să citeşti sau să faci sport, dacă te pasionează vreuna din variante).

În afară de asta, când am sosit în Goma (unde e sediul principal al misiunii), situaţia era destul de tensionată, căci congolezii prinseseră o adevărată ură pe militarii ONU („the anti-MONUSCO sentiment” e o expresie prezentă în mai toate rapoartele din ultima vreme) şi ordinul fusese acela de a veni la headquarter în haine civile, ca să nu bănuiască ăia adevărata noastră identitate (o precauţie cât se poate de inutilă), aşa că nu luasem cu mine decât o uniformă şi, în schimb, o duzină de perechi de blugi şi tricouri, restul  (uniformele militare) aşteptând tranşa următoare, cu DHL-ul. Care nu mai sosea.

Între timp, congolezii s-au calmat cât de cât (un fel de a spune; în orice caz, cum doza de stres zilnică trebuie să menţinută la o valoare constantă, aceasta a fost suplimentată de gruparea M23, sprijinită de Rwanda, care şi-a pus în cap să cucerească Goma) şi a trebuit să purtăm uniforma. Iar eu am doar una la mine. Că DHL-ul…

Am început să mă impacientez şi, împreună cu congolezii, să înjur ONU ca la uşa cortului (deşi, evident, din motive cu totul diferite).

Acum două săptămâni, însă, un coleg român (poliţist) şi-a încheiat misiunea şi s-a întors în ţară, iar eu am mers în camera lui să iau o măsuţă (lăsată moştenire) pe care să îmi pun laptop-ul. Lângă pat, pe un mic dulap, o carte în engleză: „Dictatorland. The Men Who Stole Africa” de Paul Kenyon.

Mi-am însuşit-o pe loc şi m-am pus s-o citesc. Cartea se centrează, după cum sugerează titlul, pe conducătorii africani din perioada postcolonială care, cu încurajarea tacită şi, în alte cazuri, cu binecuvântarea făţişă a Occidentului şi a marilor companii, au jefuit meticulos Africa, lăsând locuitorii să se se zbată în condiţii la fel de paupere ca odinioară, în ciuda uriaşelor resurse naturale pe care continentul negru le deţine.

Ce mi-a atras atenţia, însă, a fost (o parte din) dedicaţia cărţii, care sună astfel: „Also in memory of my father-in-law, Gheorghe, who spent most of his life living under the tyranny of a dictatorship”.

Cum numele Gheorghe suna foarte românesc pentru urechile mele şi, pe deasupra, acesta trăise şi mare parte din viaţă într-o dictatură (ghici, ciupercă, a cui?), am hotărât să aflu de pe Internet mai multe despre autor.

Ce descopăr? Că Paul Kenyon e jurnalist la BBC, un reporter obişnuit cuzonele de război de pe întinsul globului, câştigător al unui premiu Bafta, mai mult, e născut în aceeaşi zi cu mine (asta, da, surpriză!!!), dar cu 12 ani mai devreme şi, ceea ce bănuiam, dar nu eram sigur, e căsătorit cu o româncă, Flavia, pe care a cunoscut-o la începutul anilor ’90, în timp ce realiza un documentar despre copiii furaţi din România care erau apoi introduşi clandestin în SUA sau UK. Am mai aflat, de asemenea, că ultima sa carte trata chiar despre România şi că fusese tradusă la noi în 2022, la editura Litera, cu titlul “Copiii nopţii: Povestea stranie şi eroică a României moderne”. Nu ştiu voi, dar eu sigur o voi citi.

Ca să mă întorc, în penultima zi de filmare pentru documentarul despre copiii furaţi[1], Paul a mers la un party la Ambasada Marii Britanii pentru a-l intervieva pe ambasador, numai că acesta nu a apărut. Ţot răul spre bine, căci, astfel, a putut să o remarce pe Flavia, de care s-a îndrăgostit instantaneu. Coup de foudre i-ar spune francezii, dar cum Paul e englez, vom spune că a fost love at first sight. Cel puţin aşa susţine el. În ce o priveşte pe Flavia, atunci tânără translatoare, ea nu bănuia deloc ce o aşteaptă când Paul i-a spus cameramanului: “Vezi femeia aceea? Mă voi însura cu ea.” O replică de film, numai că totul se petrecea pe bune, la Bucureşti. În 1994.

Şi restul e poveste, căci în 1995 s-au căsătorit.

Iar Gheorghe, fireşte, era tatăl Flaviei.

Dorind să aflu, totuşi, cine este şi Flavia, am descoperit că, după ce s-au căsătorit, s-a mutat în Anglia şi, între timp, a studiat la Oxford, a fost admisă în Barou în 2005 şi, ulterior, a devenit primul avocat penal britanic de origine română numit în Baroul din Marea Britanie în vremurile recente, ajungând, în 17 ani de practică, un nume foarte foarte respectat.

Într-un fel, căutarea lor mi-a amintit de vânzoleala creată în jurul protagoniştilor din celebra fotografie a lui Henry Cartier Bresson, realizată în 1975 în timpul unei călătorii prin România. Din fericire, eroii curiozităţii mele nu au rămas anonimi ca îndrăgostiţii din tren, fiind personalităţi cât se poate de cunoscute în Anglia, dar – bănuiesc că pentru destui – şi în ţara noastră. Paul Kenyon iubeşte România şi o numeşte „patria sa spirituală”, deşi undeva recunoaşte că felul în care o priveşte se datorează (şi) faptului că o asociază cu soţia sa româncă, răspunzătoare întrucâtva pentru metamorfoza ţării.

E de înţeles. Dragostea te face să vezi lucruri, altminteri, invizibile pentru ochiul saturat de banal. În plus, din experienţa personală, dacă România reuşeşte să atragă atenţia asupra ei într-o manieră pozitivă, faptul se datorează preponderent persoanelor particulare, nicidecum instituţiilor statului. Românii de pretutindeni, prin felul lor de a fi, au avut şi au adesea puterea – cum e cazul de faţă – să schimbe părerea despre întreaga ţară a unor persoane fără vreo afinitate specială pentru ea.

Eu am luat cunoştinţă de povestea lor accidental şi, scriind acest articol, m-am întrebat dacă aveţi cunoştinţă de cazuri similare, în care străini poposiţi pe meleagurile mioritice să-şi fi cunoscut jumătatea aici şi, ulterior, graţie acesteia, să fi rămas îndrăgostiţi de România la fel de mult ca de partenerul lor.

Poate, cine ştie, dacă vor exista, toate aceste poveşti le vom strânge într-un alt articol despre cum românii, în virtutea unor circumstanţe oarecare, au schimbat percepţia unor străini care nu şi-au imaginat vreodatăcă s-ar putea ataşa de o ţară în care, până atunci, vedeau doar un toponim de pe o hartă abstractă a lumii.

[1]https://www.theguardian.com/travel/2001/dec/01/lostmyheart.romania.guardiansaturdaytravelsection