„’Rați’ ai dracu’!”
18 decembrie 1989, București

Elena Ceaușescu a fost anti-modelul perfect al feminismului. O super-eroină din filmele de astăzi, pe invers. Urâtă, rea, incultă, bârfitoare. Puterea ei se datora exclusiv faptului că era tovarășa de drum a Tovarășului. Inspira frică și repulsie în mod egal celor care veneau în contact direct cu ea. Și în ultimii ani, cam toți aveau de a face cu ea.

Pe măsură ce Nicolae Ceaușescu se adâncea în decrepititudine, iar capacitatea lui de muncă se diminua, steaua Tovarășei urca. Acaparează treptat din ce în ce mai multă putere, în conformitate cu noul concept de conducere dinastică de la București. Nimeni nu mai trecea de ea, avea pretenția să fie ținută la curent cu toate detaliile, știa tot ce mișcă.

Plecarea lui Ceaușescu în Iran 

Cabinetul 2 era mai rău decât Cabinetul 1. Toți îl preferau pe Ceaușescu. Cu el te mai înțelegeai, cu „zgripțuroaica”, nu. Sigur că mulți din cercul de putere de atunci și mulți de după au pus în cârca ei toate relele. Dar nu e chiar adevărat. De fapt, deși ea căpătase o mai mare influență în cercurile oficiale, deciziile le luau amândoi. Iar Nicolae avea ultimul cuvânt. Era și o șiretenie a lui. Ea era aia rea, el ăla bun. Tradiția românească juca pentru el: femeia e de vină, ea îl strică. Întâmplarea face că, de cele mai multe ori în cazul ei, chiar așa era. Dar nu tot timpul.

Rolul ei era clar. Tovarășul nu avea încredere în nimeni altcineva. De aceea, când pleacă în Iran, o lasă pe ea la conducere. Poate ar trebui spus: timp de două zile cel puțin, 18-20 decembrie 1989, România a fost lăsată pe mâna Elenei Ceaușescu. Nu a prim-ministrului Dăscălescu, nu a altcuiva. Pe mâna Elenei.

Ceaușescu pleacă în Iran. „Fie situația nu este așa de gravă pe cât se spune, fie este cea mai mare greșeală politică”, transmite corespondentul TASS de la București. Ceaușescu exact asta vrea să se vadă. Nu își amână vizita și pentru că vrea să dea un semnal în exterior că situația este sub control. Niște huligani, nimic mai mult. S-a rezolvat. Asta i-au spus și Bălan, și Coman. E liniște.

Apoi, Milea, Vlad și Postelnicu i-au spus în dimineața de 18 decembrie același lucru. La Timișoara e liniște. Chiar cred sau mint? Și una, și alta. Cred, pentru că într-adevăr după ce s-a tras nu anticipează că vor mai avea îndrăzneala să iasă din nou. Mint, pentru că nu vor să stârnească furia lui Ceaușescu. Indiferent de ce se întâmpla, tot i-ar fi spus că situtația este sub control. În România anului 1989 nu mai există comunism, nu mai există CC al PCR, nu mai există instituții, nu mai există partid, nu mai există nimic în afară de Tovarășul și de Tovarășa. Și toți cei care îi urmează obedient. Și milioane de zombi.

Ceaușescu e nevoit să meargă în Iran. După refuzul lui Gorbaciov de a-l ajuta și după ce liderul sovietic a fost mai mult decât evaziv în privința suplimentării livrărilor de gaz și de petrol, Ceaușescu are nevoie urgent de Iran. Nu poate să nu se ducă.

Retrospectiv, unii spun că a fost o eroare. Eu nu văd ce anume se îmbunătățea sau s-ar fi schimbat cu Ceaușescu la București între 18-20 decembrie. Eu cred că nimic esențial. Nu cred că, dacă Nicolae Ceaușescu nu pleca în Iran, s-ar fi schimbat ceva. Poate doar data mitingului din 21 decembrie. L-ar fi făcut probabil mai devreme.

Elena își asigură locul întâi. Scăparea de cadavre!

Istoria reține că pe, 18 decembrie 1989, România a rămas pe mâna Elenei. Ce a făcut ea? Agenda ei de lucru e plină. Se întîlnește cu toți (cu Vlad și cu Postelnicu chiar de două ori), ține ședințe. Ia o pauză de bârfă și de cafea, ca de obicei cu Polina, feblețea ei. Între toate, are timp să urle că ar fi trebuit „să pună câinii pe curvele alea” (femeile care protestau), că nu mai trebuia „să iasă unul viu din sediu” (asta spune și în Teleconferință, pe 17 decembrie).

Elena nu se formalizează, nu o interesează cum o va reține istoria. Pentru asta ți-ar trebui puțină cultură. Nu are. Își face timp pentru a pune la cale furtul, transportul și incinerarea cadavrelor celor uciși în 17 decembrie, cu siguranță cea mai odioasă acțiune din acel decembrie, plin altfel de acte de demență și cruzime. Elena își asigură locul întâi. Scăpați de cadavre!

La Timișoara, ordinul venit de la București, anume să scape de cadavre, naște discuții și controverse. Apare ideea să fie arse chiar în crematoriul de la morgă. Primarul Moț se opune. S-ar vedea fumul și s-ar simți mirosul. Rudele sunt deja lângă spital, nu e bine. Să îi îngropăm într-o unitate militară. Sare Gușă. Nu se poate așa ceva. Onoarea militară. Să tragi în ei nu e o abdicare de la onoarea militară, să îi îngropi într-o unitate militară este. Să fie duși într-o pădure, într-un județ vecin. Nu merge. Procurorul general adjunct al RSR, Diaconescu, are probleme de legalitate. Cine semnează actele de deces? Cum se declară decesul? Moarte violentă? În cazul ăsta, ai nevoie de procuror. Raționalizarea crimei.

Macri s-a săturat de atâtea discuții și formalități. Rezolvă băieții. Miliția și Securitatea. Gușă e bucuros că se poate spăla pe mâini, ba după 1990 va face pe neștiutorul și miratul. Ba chiar va cânta aria Armatei: „Securitatea și-a ars cadavrele, ca să șteargă urmele”.

Cu alte cuvinte să lase vina pe Armată. Dar ani de zile mai târziu, mulți ani mai târziu, am aflat cât de mincinos a fost Gușă. Cercetașii lui de la DIA, chemați în mod special de el la Timișoara, aveau punctul de comandă în spital.

Deci, Armata nu numai că știa, dar a participat. Unii timișoreni au dat declarații că au văzut cilvili prin spital și prin curtea lui și pe 17 decembrie, și ulterior. Au crezut toți că sunt securiști. Căci securiștii umblau în civil, nu? Uite, că nu. Nu numai ei. Surpriză! Cercetașii lui Gușă de la Buzău erau tot în civil.

Armata și Securitatea egal love

În România socialistă nu există instituții independente. Un adevăr pe care mulți nu vor să îl accepte în ruptul capului.

A, da. Elena Ceaușescu. Elena voia curățenie. Pentru ca la întoarcerea Tovarășului să îi poată spune că s-a rezolvat. Să arate ce poate face ea. Că e nevoie de o mână forte de femeie, dură. Îl trimite pe Dăscălescu să tragă de timp. Să simuleze negocierile. Când Ceaușescu se întoarce din Iran și aude pe cine a trimis Elena la Timișoara, își pune mâinile în cap. Tocmai pe Dăscălescu? E primul pe lista de suspecți ai lui Ceaușescu încă de la Moscova, de când Gorbaciov l-a luat în brațe. Elena îi spune că nu s-a rezolvat. Nicolae se face pământiu și nu spune nimic. O să facă el. Va chema poporul adevărat la miting.

Dar ce crede Elena despre popor? Cum îi vede pe cei pe care îi conduce?

Se aude pe 21 decembrie 1989 în microfon, când mulțimea panicată fuge din piață:

„Stați, ‘rați ai dracu’!”

Pe aceeași temă: 

Dosarul de la Securitate al lui Ion Monoran, omul care a oprit tramvaiele în 16 decembrie 1989, la Timișoara

Revoluția din decembrie ’89. De ce la Timișoara nu a fost ca la Iași

Mădălin Hodor este istoric în cadrul CNSAS.