După 33 de ani, despre eroii Revoluției din ‘89
De 33 de ani, începând cu 14 decembrie ne amintim de Revoluția din ’89. Normal, de fiecare dată apar și protestele față de abordarea mediatică a fenomenului: „Iar ne amintim de eroii Revoluției în decembrie”? Păi, așa ne amintim de toate evenimentele, la datele la care s-au produs. Nu se putea ca națiunea să-și petreacă 33 de ani omagiind zi de zi eroii Revoluției, pentru că, în tot acest timp, a trebuit să se reconstruiască post-traumatic.
Trist este faptul că o mare parte dintre tineri nu știu ce s-a întâmplat în decembrie acum 33 de ani, pentru că alți „eroi” le populează lor mințile.
Ceea ce nu s-a făcut pentru eroii Revoluției este pedepsirea vinovaților pentru ceea ce s-a petrecut în marile orașe, acolo unde Securitatea, inițial, și apoi Armata au făcut victime. A plătit cineva pentru bătăile aplicate celor din „Grupul de la Iași” începând cu 14 decembrie 1989? Dar pentru victimele din București de după 22 decembrie? Nu mă refer la militarii aflați în stadă, care nu au fost decât niște instrumente în mâinile unor decidenți criminali, ci de acei criminali aflați în biroul generalului Eftimescu în acele zile. Și civili, și militari.
La fel ca în cazul torționarilor din sistemul carceral comunist, statul român a tras de timp pentru ca ei să dispară natural. În prezent, din echipa lui Militaru instalată de Ion Iliescu la conducerea Armatei pe 22 decembrie 1989 nu au mai rămas niciunul. În afară de, „cu voia dumneavoastră”, însuși Ion Iliescu; și Voican Voiculescu, și Petre Roman, și… Oamenii din biroul lui Eftimescu și-au terminat viețile înconjurați cu onoruri, cu familii aranjate, ca niște cetățeni care au binemeritat. În manualele de istorie este liniște, nimeni nu poate deranja memoria pe care ei și ai lor o construiesc de 33 de ani. După monumentul securiștilor de la Pitești, poate că în scurtă vreme se va ridica și unul al complotiștilor din ’89, la București; eventual lângă Cimitirul Eroilor Revoluției.
Dosarul Revoluției a ajuns la vârsta cristică și probabil că vor mai trece ani până când vinovații vor primi ceea ce merită. De 33 de ani, în această perioadă îmi amintesc că puțin a lipsit să nu ne numărăm eu și camarazii mei de atunci printre „eroii Revoluției”. Din fericire, astăzi suntem bine cu toții, ca urmare a înțelepciunii unor ofițeri care au dat la timp „la loc comanda”.
În marea diversiune de atunci, când ordinele date de la televizor le contraziceau pe cele venite prin sistemul de comunicații militar, au existat și astfel de insule de luciditate. Au fost ofițeri de care puțini știu că au săvârșit acte de eroism prin faptul că nu au trimis la moarte sigură niște copii îmbrăcați în haine militare sau prin acela că au refuzat să ducă la îndeplinire ordine ale căror consecințe ar fi fost îngrozitoare.
Noroc că cei ce preluaseră comanda Armatei atunci nu au mai verificat dacă ordinul s-a executat sau nu – erau prea preocupați cu diversiunea pentru a pune frâiele Revoluției în mâinile cui trebuie; altminteri, acei ofițeri ar fi fost pasibili de pedeapsă pentru neexecutare de ordin. Până la urmă, lucrurile s-au terminat cu bine pentru noi: trăim.
Unii își amintesc de eroii Revoluției doar în decembrie; e bine și atât.
Alții susțin sus și tare că nu a fost revoluție, că oamenii aceia au murit degeaba; nu au dreptate.
În România, în decembrie 1989, s-a produs o revoluție (însoțită și de o lovitură de stat) în care, din ordinul părții învinse a vechiului regim au fost ucise peste o sută de persoane, în perioada 17-22 decembrie, iar din ordinul părții câștigătoare a vechiului regim au fost ucise peste o mie de persoane, după 22 decembrie. Pentru morții din prima perioadă, partea câștigătoare a găsit câțiva vinovați; pentru morții din a doua perioadă, partea câștigătoare nu a găsit vinovați, ea nefiind înzestrată cu darul autoreferențialității.
La 33 de ani de la Revoluție, ne rămâne obligația de a cere mereu, ritualic, judecarea vinovaților, chiar dacă în lipsă, din motive pe care statul român al părții câștigătoare le cunoaște foarte bine. Și ne mai rămâne obligația continuării procesului de decomunizare.
Nu prin gesturi ritualice la anumite date din an, ci explicând fără întrerupere fiecărui semen nostalgic sau susținător al noilor mișcări de factură autoritară că, dacă în ‘89 s-a murit și pentru dreptul lui de a fi nostalgic, asta nu înseamnă că nostalgia lui ar trebui să mai legitimeze un regim criminal, de orice culoare ar fie el (verde, roșu sau, mai nou, galben). Dacă nu înțelege, să privească spre cei care mor astăzi în Ucraina pentru dreptul lor de a fi liberi și chiar de a ajunge unii dintre ei, peste 33 de ani, nostalgici; atât timp cât nostalgia lor nu este ucigașă, va fi bine.
Foto: Revoluția română de la Timișoara, din decembrie 1989 (Agerpres)
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
Pe aceeași temă:
