O cunoscusem în urmă cu două săptămâni la restaurantul în care lucrează, obosită, funcționând din inerție și umblând ca un zombie printre mese. Erau doar doi pe tură, ea împreună cu alt migrant de vârstă mijlocie, răspunzând la telefoane, luând comenzi și servind un număr dureros de mare de mese și meseni.
Când m-am apropiat de ea, la bar, i-am spus că Mexicul, țara ei de origine, este un loc superb, că am locuit acolo și că acolo am dat de cea mai bună mâncare din lume. Abia atunci fața i-a luat forma unui zâmbet larg, frumos, cu dinți strălucitori și ochi care scăpărau.
La întâlnirea noastră de săptămâna următoare, a ajuns la șapte fix, ora stabilită, iar eu am găsit de cuviință să-i mărturisesc de ce am vrut să o cunosc, începând cu versiunea oficială, aceea că sunt o jurnalistă interesată de migrația din România, și continuând cu varianta mai apropiată de adevăr: că de trei ani, de când m-am întors din America Latină, tânjesc după oamenii aceia, după prieteniile sincere, ușoare, care se leagă cu viteză halucinantă și după plăcerea pe care o simt în compania celor de acolo.
Articolul integral poate fi citit pe Presshub.ro
